Poţi să citeşti o carte doar pentru că vezi cine a tradus-o? Da, cert. Mi s-a întâmplat de câteva ori cu cărţile traduse de Antoaneta Ralian, mi s-a întâmplat acum cu romanul lui Boualem Sansal, adus în română de Bogdan Ghiu şi Mădălina Ghiu.
Nu ştiu dacă am mai văzut vreo carte tradusă aşa, de un cuplu de traducători, care e cuplu şi în viaţa de zi cu zi. Subiectiv sau nu, asta m-a tentat la cartea lui Sansal, asta m-a agăţat, mai ales că, trebuie s-o spun, nu i-am citit atât de mediatizata „2084. Sfârşitul lumii”, care a fost la noi prima, deşi în Franţa au apărut invers.
Sansal a ajuns un scriitor la modă pentru că, din păcate, terorismul s-a impus în ultimele două decenii ca o prezenţă constantă. Algerian, Sansal a debutat la 50 de ani (astăzi are aproape 70) şi s-a făcut remarcat printr-o proză care oglindeşte situaţia politică şi socială complicată din ţara sa.
În „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller”, Boualem Sansal a împletit foile personale a doi fraţi cu origini mixte, algeriene şi germane (tată german, mamă algeriană, iar copiii au stat în Algeria, până au plecat în Franţa). Declicul e sinuciderea unuia dintre ei, Rachel, care lasă pentru fratele său mai mic, Malrich, jurnalul scris în ultimii ani de viaţă.
E vorba despre doi ani în acest prim jurnal, al lui Rachel, care, la rândul lui, e stârnit de un moment şocant: părinţii fraţilor Schiller sunt ucişi într-un atac terorist care are loc asupra satului în care au rămas după plecarea copiilor în Franţa. Tatăl era chiar unul dintre liderii acelei comunităţi, iar trecutul său a rămas mereu în ceaţă, pentru că el niciodată nu îl povestise în familie.
Logic, jurnalul lui Rachel îţi explică felul în care el ajunge să se sinucidă. De cealaltă parte, jurnalul lui Malrich este un soi de addenda la cel al lui Rachel şi ambele sunt pline de priviri critice la adresa societăţii actuale. De fapt, cel al lui Rachel vorbeşte mult despre Holocaust, pentru că tatăl lor fusese profund implicat în asta, iar cel al lui Malrich, despre migraţie, fenomen atât de comentat în ultimii ani. Apropierea aceasta, între Holocaust şi migraţie, poate părea cam fabricată la prima vedere, însă înlănţuirile de pagini (Sansal alternează file din cele două jurnale) aduc ceva legitimitate acestei păreri. E mai multă formă decât fond, iar senzaţia de artificial nu dispare până la sfârşitul cărţii, însă romanul are şi alte puncte pe care le tratează în context.
Unul dintre ele: vinovăţia unui om se transmite generaţiei următoare? Rachel crede că da şi ajunge să se simtă responsabil pentru erorile tatălui.
„…un om contaminat de Rău care nu se sinucide, care nu se revoltă, care nu se predă pentru a cere dreptate în numele victimelor sale, ci, dimpotrivă, fuge, se ascunde şi organizează uitarea pentru tovarăşii săi nu are dreptul să fie compătimit, nu are dreptul să beneficieze de vreo circumstanţă atenuantă.”
Există, desigur, şi varianta de a nu te simţi responsabil, iar cititorii vor afla răspunsul dat de fiul lui Josef Mengele atunci când a fost întrebat de ce nu se predă tatăl lui: „Nu-i treaba mea, el trebuie să decidă”. Pe de altă parte, în raport cu vina tatălui, există şi varianta Malrich, acţiunea, lupta pentru a demonstra că fiecare generaţie are dreptul său la o viaţă onestă, în numele adevărului şi al libertăţii.
Totuşi, peste orice variantă, te tulbură întrebarea unuia dintre fii:
„Dumnezeule, cine-mi va spune cine e tatăl meu?”
Asta-i întrebarea, dincolo de evrei, de musulmani, de terorişti din diverse generaţii şi de metode de a ucide în masă, pe care romanul acesta le abordează într-un soi de scormonire a răului.
În altă ordine de idei, anii Holocaustului, puşi în paralel cu cei ai migraţiilor mai mult sau mai puţin recente, ating şi felul în care un anumit tip de putere reuşeşte să-şi manipuleze cetăţenii. Iar aici Algeria este adeseori comentată:
„…ţara e zăvorâtă ca un seif, iar mobilul e acelaşi: cu cât oamenii sunt mai săraci, mai rasişti şi mai plini de mânie, cu atât sunt mai uşor de condus.”
Sansal aminteşte prin scriitură de Camus, iar romanul său are complexitatea cărţilor mari – temele importante pe care le vizează arată un scriitor cu misiune, un scriitor care-şi tratează opera cu responsabilitate. Te face să te gândeşti la structura actuală a lumii şi să analizezi dacă nu cumva sunt justificate poziţionările personajelor sale, care se tot întreabă ce fac hitleriştii azi şi cât de plauzibil e ca mulţi dintre cei care au ucis evrei în al doilea război mondial, ei sau urmaşii lor, să conducă astăzi lumea.
Există şi previzibil şi superficial în romanul lui Sansal, însă „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller” îţi rămâne în memorie pentru actualitatea lui şi pentru felul în care pune în perspectivă anumite evenimente. Iar traducerea, pentru că a fost motivul care m-a adus în faţa cărţii, nu m-a dezamăgit deloc, ci mi-a confirmat aşteptările, prin meticulozitatea interpretării şi atenţia acordată notelor de subsol.
Boualem Sansal, „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller”, Editura Humanitas Fiction, 2018, traducere: Bogdan Ghiu şi Mădălina Ghiu
scrie un comentariu