Oamenii din jurul Fetișului. Sau cum am scris o carte
În timpul turneului de promovare a cărții, am tot fost întrebat de cititori cum am scris volumul ăsta. Probabil că mulți aveau în minte clișeul plantat în imaginațiile noastre de Hollywood, cel în care scriitorul se așază la birou și scrie cu zilele, uitând de universul din jurul lui. Poate că se întâmplă și așa. Dar ăsta poate fi doar începutul. De la așezatul la birou și până la trimisul manuscrisului mai sunt câteva etape, pe care scenariile de film le sar, de obicei.
Fetiș nu ar fi existat astăzi dacă de la momentul scrierii și până la momentul publicării nu ar fi existat niște oameni care să îmi traseze drumul. Așa că aleg ca textul ăsta să fie despre ei, în loc să repet răspunsul pe care l-am tot dat de-a lungul turneului, să vă povestesc cum m-am apucat de scris, cum am strâns prozele din volum, cum l-am construit ș.a.m.d. Să începem, așadar.
Raluca
Eram la petrecerea aniversară a revistei Iocan când Raluca m-a îndemnat să trimit și eu un text la Revista de Povestiri. Pe vremea aceea, nu știam ce e Rev de Pov și scriam un text la patru-cinci luni. Dar am trimis, mai mult de gura ei. Am câștigat concursul trimestrial și, astfel, am început să frecventez Creative Writing Sundays – un atelier de scriere creativă care se petrece o dată la două săptămâni, duminica, cum îi spune și numele, iar tutori sunt scriitori români consacrați.
De atunci, Raluca a devenit cititorul alfa. Nu există un text pe care să-l fi scris și care să nu fi trecut prima dată pe la ea. Aștept feedback-ul ei mai ceva ca cel de la invitații de la Sundays sau de la vreo revistă la care vreau să îl trimit.
Săraca Raluca. Nu știa în ce s-a băgat. OCD-ul meu nu m-ar lăsa să nu-i mai trimit prozele după ce le scriu… Și, pentru asta, pentru toată răbdarea și pentru toate sugestiile ei, îi mulțumesc.
Andrei
Andrei a fost prima persoană căruia i-am spus că am câștigat concursul trimestrial despre care aminteam mai devreme. Tot lui i-am povestit, când m-am întors de la București, de la prima întâlnire, cât de fain a fost. Eram la o cafea, în pauză la muncă, și i-am spus că vreau să merg la atelierele astea cât de mult o să pot. Că, în sfârșit, am găsit oameni cu aceleași pasiuni ca mine. Îmi era teamă că nu o să fac față cu toate drumurile, cu oboseala care urma să se acumuleze. Andrei m-a calmat din priviri și mi-a spus că, dacă am nevoie de ceva, orice, el e acolo. Și o să le rezolvăm pe toate. Apoi, m-a certat că „mă trag pe cur” și mi-a spus să nu îmi mai fie frică să ies din zona mea de confort.
Simina, Bogdan Munteanu și Creative Writing Sundays
Bogdan Munteanu a jurizat concursul trimestrial de la Revista de Povestiri, la care am participat. Pe Bogdan l-am cunoscut în turneu, în Timișoara, acum o lună, la mai bine de doi ani de la momentul jurizării. A fost una din cele mai faine experiențe din turneu. I-am mulțumit pentru că a fost fulgul de nea care a permis formarea bulgărelui de zăpadă.
Dar Bogdan nu ar fi putut niciodată să citească o proză de-ale mele dacă nu exista acest concurs. Simina, într-un fel, indirect, ajută la crearea unei noi generații de scriitori de proză scurtă prin aceste ateliere, care seamănă cu cenaclurile de pe vremuri. Faptul că scrii constant, că intri în contact cu scriitori contemporani care îți dau fun feedback pe text și faptul că o dată la două săptămâni petreci timp cu oameni cu aceleași aspirații ca ale tale contează enorm.
Veronica și Nicoleta
Vin foarte mulți oameni faini la Sundays. Dar eu am prins drag de Vero și Nicoleta. Ele, cel puțin în relația cu mine, joacă rolul de good cop – bad cop.
Veronica și Nicoleta au fost și cele care m-au băut la cap să aplic la bursa Prima Carte, oferită de cei de la Fundația Friends for Friends (FFFF). Îmi aduc aminte întâlnirea aceea de la Sundays, când încercau să mă convingă să trimit și eu un material pentru preselecție. „Hai, Horea, că tu ai destule texte bune și ai un stil al tău. Trimite! Ce se poate întâmpla?” Am trimis. Câștigătorii bursei au fost anunțați în cadrul unei gale, în mai. Gală la care eu nu primisem invitație. Eram convins că nu iau bursa și de aceea nu am crezut când fetele mi-au scris și mi-au spus că am luat. Eram acasă, la Bacău, și mă uitam la finala Eurovision. Inima începuse să îmi bată nebunește și tot căutam update-uri pe Facebook. Abia dimineață a venit confirmarea.
FFFF, Prima Carte, Florin și Marius
La prima întâlnire din cadrul programului Prima Carte, tremuram. Tremuram (și pentru) că aveam niște pantaloni subțiri și rupți și nu aveam șosete. Îmi era frică de Florin (Iaru) și de Marius (Chivu). Nu lucrasem niciodată cu ei, dar toți cei care o făcuseră spuneau că sunt duri. Îmi era frică să nu zbor primul de acolo, să nu fiu cel mai prost. Am lucrat cu ei luni bune pe texte. Am notat fiecare recomandare pe care am primit-o. Când programul s-a încheiat, mi-au spus să lucrez peste vară la manuscris, așa cum au recomandat ei, și apoi, în toamnă, să îl trimit la o editură.
Am luat bursa oferită de FFFF în serios. Am mai editat textele, am aruncat ce era de aruncat, am schimbat personaje, perspective, am rescris, am adăugat. Pe timpul verii, seara, după muncă, luam câte o poveste și o redactam. Apoi, le puneam într-un document nou, după o logică a mea, pornită de la recomandarea lor – să am trei teme în carte Japonia, fabrica și dark, astea erau numele lor de cod, să spunem.
Alice, Vanesa, Cosmina şi George
Timp de aproape doi ani, am venit o dată la două săptămâni, în fiecare vineri, la București. Pe vremea aceea, locuiam la Focșani. Terminam munca la 16:20 și, de la birou, mă duceam direct la București. Cu bagajul după mine, cu Bla Bla Car-ul. De întors, mă întorceam cu trenul – cu ăla care are vagoane de Chișinău. Ajungeam la Focșani la miezul nopții. Până acasă, până mă spălam, se făcea 1:00. Alarma suna la 6:00. Trei zile eram rupt de oboseală.
Dar nu aș fi putut face asta dacă nu erau Alice, Vanesa, Cosmina şi George, care m-au cazat și m-au hrănit. Sunt un tip destul de dificil. Adorm greu, am somnul foarte ușor și sforăi. Sunt alergic la puf, la praf, la acarieni și la păr de pisică. Nu mănânc orice și nu îmi place să dau socoteală. Deci, sunt norocos că am prieteni ca ei, care m-au suportat când sforăiam, care au ascuns pisica și, mai ales, care mi-au gătit cele mai bune omlete din viața mea.
A fost faină perioada aceea pentru că ne vedeam foarte des, mult mai des decât în ultimele opt luni, de când m-am mutat la București.
Eli și Nemira
Eu cred că Eli sunt două persoane, de fapt. Două gemene, dar doar una apare în public și, periodic, se înlocuiește cu cealaltă. Altfel, nu pot să îmi explic cum are timp de toate.
Sunt două seriale TV cu scriitori, editori și edituri la care m-am uitat: Californication și Younger. Acolo am văzut ce ar trebui să facă un editor. Și ea asta face.
După mine, la ora actuală, Nemira e cea mai fresh editură de la noi. Condusă de o echipă tânără, cu viziune, Nemira are curajul să joace cartea scriitorului român contemporan.
Fără Eli și fără Nemira, Fetiș nu era Fetiș. Poate era Fabrica, poate era altceva. Sau poate nu era nimic. Nu cred că ar fi existat o variantă mai bună a cărții mele în altă parte.
Am scris cartea aceasta într-o perioadă mai dificilă din viața mea, când sufeream de depresie. M-a ajutat. M-ar bucura mult să vă opriți în librărie și să o răsfoiți. Și să vă placă atât de mult, încât să o luați acasă. Dacă veți face asta, vă mulțumesc de pe acum.
Horea Sibişteanu, „Fetiş”, Editura Nemira, anul publicării: 2019, nr. pagini: 216
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii sau pe libris.ro.
Fotografie reprezentativă de pe pagina de Facebook Horea Sibişteanu. (credit: Ruxandra Bancu)
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu