După Savelie, filosoful motan rus, ce ne-a purtat prin Moscova zilelor noastre, dar și prin cea a vremurilor aristocratice, un alt motan, de data aceasta nipon, ne invită nonșalant să pășim alături de el într-un periplu al aventurii, tandreței și prieteniei.
Nana, ghidul nostru cu blăniță albă și coada de forma cifrei șapte, de unde i se trage și numele, este un motan năstrușnic, dotat cu simțul umorului și cu capacitatea de a înțelege limbajul și slăbiciunile oamenilor, mai ales pe aceea de a adora… pisicile!
Satoru Miyawaki, tânărul ce l-a salvat pe Nana dintr-un accident, pare să aibă o asemenea slăbiciune pentru motanul cu codița în formă de șapte, încât acesta îl cataloghează drept „alt țăcănit leșinat după pisici”. Dar și Nana se dovedește a fi un camarad foarte atașat de stăpânul lui, tovarășul ideal de călătorii și pălăvrăgeli. Și iată că după cinci ani fără griji, un misterios „motiv obiectiv” îl face pe Satoru să pornească împreună cu motanul său într-un voiaj mai special: acela la finalul căruia lui Nana i se va găsi un alt stăpân.
Astfel, Nana ajunge să îi cunoască pe unii dintre cei mai importanți prieteni ai lui Satoru și poveștile lor de viață. Kosuke Sawada, amicul din copilărie al stăpânului lui Nana, este cel cu care Satoru s-a urcat pe acoperișul școlii în încercarea de a-i forța pe părinții lui Kosuke să accepte un alt motan, pe Hachi. Daigo Yoshimine, fostul coleg de clasă al lui Satoru, este un tânăr celibatar ai cărui părinți au divorțat atunci când acesta era doar un copil, lăsându-l în grija bunicii sale. Sugi și Chikako, soția acestuia, sunt cei a căror prietenie a fost intermediată chiar de Satoru, pe vremea când erau doar niște copii.
Pe parcursul călătoriilor lui Satoru, grație lui Nana descoperim lumea într-o cheie nouă, cu o notă de prospețime, pe care doar copiii mai au capacitatea de a o arăta. Aflăm că zăpada din zonele reci e cu totul altceva față de zăpada din oraș, astfel că nici n-ar fi corect să aibă același nume, sau că marea nu e decât „un volum imens de apă care gemea și se agita fără încetare”, spre exasperarea bietului motan, terifiat de ideea de a nimeri în mijlocul acelei „bălți imense… ce duduie de energie”.
Emoționantele întâlniri ale lui Satoru cu prietenii săi îi prilejuiesc lui Nana „întrevederi” nu mai puțin palpitante cu animalele de companie ale acestora, descrise cu umor și vervă de năzdrăvanul motan. Astfel, Toramaru dulăul „obraznic” al lui Sugi și Chikako, aproape că se încaieră cu Nana, în timp ce Momo, pisica aceluiași cuplu, este o felină manierată, cu o postură demnă, pe care Nana o tratează cu multă deferență, într-o deplină solidaritate pisicească.
Printre amintirile depănate cu nostalgie de către Satoru, stârnite de fiecare întâlnire ce rememorează trecutul său, se strecoară treptat unde de tristețe ale unor secvențe de viață dureroase. Moartea – părinții lui Satoru pieriseră într-un accident, atunci când acesta era plecat într-o tabără școlară – pare să se insinueze lent dar hotărât.
Încet-încet unda de tristețe se adâncește pe măsură ce ajungem la sfârșitul romanului, unde apare în prim-plan un personaj recurent în relatările lui Satoru: mătușa lui, cea care l-a adoptat după moartea părinților săi. Mătușa pare să dețină cheia unora dintre adevărurile rostite pe jumătate sau doar sugerate în poveste. Tristețea și inadecvarea sporesc la fiecare pagină și nici măcar Nana, cu umorul lui, nu reușește să îndepărteze norii grei ce le amenință existențele. Un adevăr implacabil se întrevede la orizont.
Nana, motanul vagabond salvat cândva de Satoru, devine un înger călăuzitor, ce va juca în destinul stăpânului său un rol cel puțin la fel de mare, precum al acestuia în viața sa. E o admirabilă parabolă aici prin care ni se relevă forța gesturilor mici și a atașamentului în ecuația unei vieți.
Spre deosebire de Savelie, împăcat cu destinul său pisicesc ce nu are nevoie de prezența oamenilor, Nana ilustrează nevoia de afecțiune a micilor feline, infinita lor devoțiune față de cei în preajma cărora acceptă să trăiască și firele nevăzute, dar indestructibile care ne leagă de prieteni și familie.
Deși nu suntem în preajma unui final fericit, Nana reușește să-l însenineze, făcând suferința suportabilă și pierderile firești. Gravitatea acestui final vine să dea echilibru unei povestiri ce pare ușoară și veselă ca o zi de primăvară. Cu toate acestea, în primăvară ca și în viață, zilele ușoare și vesele sunt numărate…
Hiro Arikawa, „Memoriile unui motan călător”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, traducere: Raluca Nicolae, nr. pagini: 256
Cumpăraţi cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Billy Pasco pe Unsplash
scrie un comentariu