Despărţit de soţia sa şi departe de cei doi băieţi ai săi, Hanif Kureishi, scriitor şi scenarist, a publicat un roman în care naratorul, Jay, plănuieşte ca a doua zi dimineaţă să-şi ia bagajele şi să plece de acasă, părăsindu-şi soţia şi, aţi ghicit, cei doi băieţi.
Despre „Intimitate“ s-a spus că ar fi cel mai bun roman al lui Kureishi. Ciudat, cred unii, pentru că „Intimitate” nici nu prea pare roman, din moment ce e un soi de confesiune, care se potriveşte în detalii cu viaţa scriitorului Kureishi. Alţii au acuzat faptul că „Intimitate” nu are cine ştie ce acţiune, că nu se petrece mare lucru şi că totul nu e decât o înlănţuire de amintiri şi de consideraţii pe care Jay, alter-ego-ul lui Kureishi, le-a pus pe hârtie pentru a-şi justifica opţiunea. Una nu foarte matură, s-a tot spus, pentru că nu e prea matur bărbatul acela care pleacă de-acasă „noaptea, ca hoţii”. O despărţire, cât de dureroasă ar fi, se poate discuta şi analiza. Iar asta nu se întâmplă aici.
Jay e genul de bărbat capabil să se masturbeze privind chiloţii soţiei sale, deci despre ce vorbim aici? Dacă Jay este Kureishi în oglindă, atunci Kureishi e şi puţin demn de milă. Şi poate că în stadiul acesta te duce o căsătorie nefericită, în definitiv o alegere dramatic de nepotrivită. Pentru bărbatul lui Kureishi din „Intimitate”, precum şi pentru cei din celelalte proze, căsătoria se aseamănă cu o slujbă pe care o urăşti. „Nu poţi nici să renunţi la ea, nici să te bucuri de ea.” Dacă aşa ajungi să priveşti căsnicia, atunci probabil e mai bine să o rupi.
Dacă viaţa în doi e mai degrabă chin, despărţirea poate fi privită ca o bucurie, ca o eliberare:
„Lumea vorbeşte de violenţa despărţirii, dar nu-i vorba şi de încântare? Ce poate fi mai reconfortant decât să nu mai fii nevoit să dormi în acelaşi pat cu corpul acela respingător şi să auzi tânguirile acelea familiare?”
Sunt fapte şi momente pe care Jay le tot analizează, le tot compară cu ce au trăit alţii, încercând să se acopere, aşa cum, după o crimă, ucigaşul îşi şterge urmele.
„Intimitate” poate fi cel mai bun roman al lui Kureishi. Personal, am fost mai bucuros să citesc proza „Străini când ne întâlnim”, care mi s-a părut că are construcţia şi autoironia pe care Kureishi nu le-a atins în „Intimitate”. „Străini când ne întâlnim” este despre un amant căruia soţul iubitei îi dejoacă planul de a pleca împreună cu ea într-o escapadă. Amantul şi cuplul căsătorit stau perete în perete, se întâlnesc în diverse momente ale zilei, iar soţul chiar ajunge să discute cu amantul. Aşadar, măcar ca subiect, proza aceasta are doza de surpriză pe care o aştepţi de la o lectură care să te ţină atent.
Privindu-le în ansamblu, prozele mai scurte sau mai lungi din cartea lui Kureishi sunt despre plusurile şi minusurile vieţii în doi, şi despre capacitatea de a empatiza. Sunt şi despre maturitate şi înţelegerea deplină a vieţii, dar şi despre slăbiciune şi iresponsabilitate. O lectură mai degrabă relaxantă, care-l trimite pe cititorul căsătorit la oglindă.
Hanif Kureishi, „Intimitate şi alte povestiri“, Editura Humanitas Fiction, 2018, traducere de Elena Ciocoiu, nr. pagini: 216
scrie un comentariu