Romanul Memoriile unui urs polar de Yoko Tawada vine cu o structură mai puțin obișnuită în literatura contemporană, împletind faptele reale cu fantasticul, dar și cu o critică la adresa regimului din fosta Uniune Sovietică. Yoko Tawada și-a inspirat romanul și din experiențele autobiografice (studiul limbii ruse, mutarea în Germania la douăzeci și doi de ani). Multe cărți ale sale vizează neconcordanțele dintre ideologiile politice și sociale și incapacitatea de adaptare.
Roman distins cu Premiul Noma, are ca punct de plecare un fapt real: nașterea și creșterea în captivitate a puiului de urs polar Knut, la grădina zoologică din Berlin. Fiecare dintre cele trei părți ale romanului urmărește destinul și provocările unor personaje distincte, liantul fiind făcut tocmai de fantastic și de critica inconfundabilă la adresa comunismului, dar și a capitalismului.
Prima parte ilustrează povestea bunicii lui Knut, o ursoaică polară din Uniunea Sovietică și care ajunge în cele din urmă în exil în Germania de Vest și în Canada, publicând totodată și o autobiografie de succes. Finalul călătoriei sale va fi în RDG, iar critica la adresa comunismului este, în această parte a romanului, cea mai pregnantă:
„Pentru calcule nu aveam niciodată nevoie să-mi bat capul cu cifrele, întrucât puteam descifra pe chipurile oamenilor ce leafă ar trebui să primească. Puteam primi aprobarea șefului meu pentru orice proiect, oricând doream, indiferent cât de utopic părea conceptul”.
A doua parte ne prezintă o secvență din viața dresoarei de circ Barbara, cea care lucrează la un număr de spectacol alături de Tosca, mama lui Knut. În lumina reflectoarelor e adusă însăși umanitatea, alături de iubirea care străbate orice frontieră, în ciuda unor greutăți inevitabile:
„După reunificarea Germaniei probabil că aș fi fost numită mamă denaturată, dar pe atunci erau multe mame care nu aveau altă opțiune decât aceea de a-și lăsa copiii pe mâinile statului, vizitându-i doar în weekend. Existau chiar și meserii din cauza cărora mamele nu-și puteau vedea copiii luni întregi. Lor nu li se reproșa nimic. Iubirea de mamă nu ne era cunoscută nici măcar ca mit. Bisericile, în care Sfânta Maria își ține exemplar copilul în brațe, erau închise. Când suprimarea religiei a luat sfârșit, mitul iubirii materne s-a ridicat ca o fata morgana din orizontul granițelor țării. Mi-a părut teribil de rău când Tosca a fost aspru criticată pentru faptul că își respinsese fiul, pe Knut – asta s-a întâmplat după căderea Zidului Berlinului”.
Traumele trecutului sunt filtrate prin sita fantasticului și, uneori, chiar al absurdului, limbajul slujind aici drept instrument pentru translatarea digerabilă a unor fapte, altminteri, de neconceput.
Este remarcabil faptul că, de fiecare dată, cititorul e prins de povestea Toscăi, a Barbarei, a lui Knut. Aici limbajul și, totodată, imposibilitatea limbajului reprezintă un punct central, o pârghie de care Yoko Tawada se folosește pentru a accentua libertatea sau, dimpotrivă, lipsa acesteia, pentru a accentua granițele de netrecut ale unui regim opresiv sau pentru a contura punctele devenite comune prin limbajul ficțiunii dintre om și animal.
Criticile pe care Yoko Tawada le aduce în romanul său se îndreaptă aprig către om („Homo Sapiens nu este făcut pentru luptă, așadar cel mai bine ar fi să învețe înțelepciunea și arta fugii, precum iepurii sau căprioarele. Dar el iubește lupta și războiul. Cine a zămislit această creatură tâmpă?”), către societatea care își făurește granițe din cele mai diverse, fie că vorbim de regimuri totalitariste, de norme sociale sau politici exploatatoare (felul în care Knut e exploatat de sistem e un bun exemplu), de oameni care nu pot trece dincolo de reguli pentru a rămâne alături de cei la care țin.
Yoko Tawada subliniază erorile infinite și repetate ale unui univers plin de imperfecțiuni, folosind aceste personaje neobișnuite, arătând cum, în fond, în miezul unui regim opresiv, granițele firești sunt oricum încălcate și distorsionate.
Natura umană e însă în centrul acestui roman care ne arată măsura greșelilor noastre și care, totuși, lasă loc unei speranțe cu privire la un viitor al unei lumi în care compasiunea reușește să rescrie legile. Respectarea unor reguli greșite e o greșeală în sine, iar Tawada readuce în discuție aproape un veac întreg de supunere, cu traumele purtate mai departe de la o generație la alta, cu dezrădăcinarea și pierderea iubirii materne la un loc. Libertatea se croiește aici după un calapod nou, individual, unul care înseamnă reconstituirea unei familii care nu ține cont de legăturile de sânge. Trecutul nu clarifică și nu vindecă prezentul, doar aduce la iveală răni pentru a exemplifica sau argumenta. Dar ceea ce își propune Tawada reușește, căci dincolo de povestea neobișnuită și fermecătoare prin personajele fără cusur, rămâne firul unei vieți care ne e cunoscută, tocmai prin posibilitatea de a o îndrepta, de a o trăi după regulile unei noi libertăți.
Yoko Tawada, „Memoriile unui urs polar”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 280, traducere din limba germană de Monica Tamaş
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
Fotografie reprezentativă: Elio Santos / Unsplash (crop)
scrie un comentariu