Scriitor, jurnalist și om de televiziune, Robert Șerban propune, prin volumul de proză scurtă Oameni în trening, lumi paradoxale, microuniversuri care ne surprind nu doar prin trăsăturile lor puternice, ci și prin elemente-surpriză, nelipsite din scriitura autorului.
Proza scurtă pe care o scrie e una tăioasă, una care nu menajează emoțiile cititorului, dar care știe să îl încânte în egală măsură. Atent observator al lumii și vigilent dirijor al felului în care poveștile – chiar și cele din viața reală – pot lua o întorsătură cu totul neașteptată, Robert Șerban pune în scenă un spectacol-mozaic al straniului, al detaliilor sumbre, în opoziție echilibrată cu ironia și cu absurdul pur care, de multe ori, stârnește râsul.
Multe dintre personajele sale par să vină din lumi sordide, în care a trăi nu reprezintă un scop în sine, se pășește pe un pod de sticlă de pe care se poate cădea în orice moment. Chiar și în fragmentele de normal, în secvențele în care credem că asistăm la ceva cunoscut, absurdul își face loc și dă lovitura finală, întocmai ca soția arhitect care își părăsește soțul: „Și m-a sunat după patru zile ca să mă anunțe că nu se va mai întoarce, fiindcă nu se putea desprinde dintr-o minune arhitectonică pe care o vizitase acolo: un iglu uriaș, perfect, ca o cupolă de biserică bizantină, în mijlocul căruia ardea focul, iar lângă foc, blănuri albe, imaculate, pe care va trăi și va dormi împreună cu eschimosul ce construise minunea aia din gheață”.
Printr-o structură atent construită, personajele din volumul Oameni în trening sunt ca un arc întins, sunt ființe pe care un simplu buton intern sau o rotiță care sare din mecanism le aruncă în derizoriu, le face să se comporte brusc irațional sau lumea însăși le împinge cu violență în mijlocul unor situații ironice, absurde sau amuzante:
„Am tras un fum și am luat aerul unui ins care așteaptă pe cineva. Ea a tastat pe telefonul mobil, apoi l-a dus la ureche și s-a uitat spre mine. M-am uitat și eu la ea. Mi s-a părut că zâmbește. Nu, era un rictus ce-mi era adresat. Țăranca dracului, mai ai și fente-n cap! Faci fițe cu mine, tu, aia din vârful dealului?
Am dat să mă car, când am auzit-o vorbind la mobil:
– Bonjour, maman, bonjour! Comment ça va? Super! Oui, c’est parfait. Oui, oui, le pays est magnifique, les gens sympathiques, mais les hommes me semblent un peu paysans. Oui, oui, paysans!”.
Nu e nimic pretențios în propunerea generală care planează asupra acestui volum, ci intenția e una clară, concisă, întocmai ca gesturile unui chirurg cu experiență. Știe că va tăia și cât de mult va controla durerea provocată.
De multe ori, surprizele ating limita unui straniu neașteptat, al unei senzații care nu e departe de fiorii imprevizibilului, o altă trăsătură a acestei proze scurte cu misiune clară, de la prima și până la ultima pagină. Aici se ivesc capcane, aici își face loc necunoscutul din fiecare ungher, aici spaima se construiește pe repede-înainte și lovitura finală e scurtă și de efect:
„Se apropie. Nici măcar n-a aprins lumina. Nici n-a căutat întrerupătorul, s-ar fi auzit cum degetele ating pereții. N-are lanternă. Dacă nu e hoț? Dacă n-a venit să fure? Inima ți-e în gură. Imediat zboară prin cameră.
Respiră încet, pe nas. În-cet. S-a oprit în fața ușii dormitorului. Se uită prin geam. N-are cum să vadă, geamul e mat, storurile de la fereastră sunt trase, e întuneric. De ce n-a aprins lumina până acum, dacă nu a auzit zgomot? Sau o fi auzit? Patul? Cum de n-are o lanternă, ceva? Ochelari cu infraroșii? Maica Domnului!”.
Se desprind astfel aceste mici ferestre către o lume în care ne e teamă să pătrundem, dar care e deja universul în care trăim în aspectele sale cele mai neobișnuite, stranii, dar și amuzante și paradoxale. O oglindă pe jumătate onestă, pe jumătate fabricată, dar cu o esență care apropie lumea reală de cea nevăzută.
Mai mult, ceea ce caută personajele lui Robert Șerban nu poate exista decât într-o lume perfectă, imaginară, nicidecum în acest complot al paradoxurilor și al ironiilor care îi pândesc de la fiecare colț, al absurdului și al situațiilor neașteptate care vin adesea la pachet cu o deznădejde amară.
Pentru acei cititori care își doresc un volum de proză scurtă ca o licoare stranie și totuși familiară, cu al cărei gust se obișnuiesc treptat până ajunge să le placă și să o recomande și altora, cartea Oameni în trening e alegerea potrivită.
Robert Șerban, „Oameni în trening”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 208
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de sebastiaan stam pe Unsplash
Bună sera!
Am primit și eu cartea lui Robert Șerbanj, o citesc cu interes. Mi-a plăcut foarte mult comentariul dvs. și m-aș bucura (și pe cititorii revistei Agora Artelor), dacă ați dori să-l public în nr. din martie
Vă mulțumesc pentru răspuns!