De câţiva ani, îl consider pe Dan Miron unul dintre scriitorii români de forţă, cu un potenţial încă nefructificat la nivelul întrevăzut de mine după ce i-am citit prima carte. A publicat mai multe cărţi la Editura Polirom, iar acum câteva luni a revenit în atenţie cu „Gustul dulce-amărui al poveştilor”, de data asta la Editura Litera, în colecţia Pantazi, îngrijită de Cosmin Perţa, semn că deşi lumea literară are preumblările ei, numele importante, meseriaşii, se recunosc şi se mai şi sprijină din când în când.
Şi până să ajung să vă spun despre ce este „Gustul dulce-amărui al poveştilor”, aş puncta de ce îmi place Dan Miron. Am găsit la el o combinaţie interesantă de erudiţie, talent de povestitor şi căutare a semnificaţiilor vieţii dincolo de aparenţe, pliată pe un echilibru estetic, aşa cum mai rar am descoperit la scriitorii români de azi de care m-am apropiat în ultimii ani. El mai vine şi cu un provincialism sau o marginalitate scriitoricească, un soi de bun-simţ, o conştiinţă a locului său în lumea asta literară, care-l ţine mai mult la masa de scris şi îl fereşte de polemicile trecătoare. Fără conturi sociale – din câte ştiu – Dan Miron rămâne un observator, însă unul extrem de atent, iar multe dintre observaţiile sale, care poate ar fi avut un succes trecător pe Facebook sau TikTok, se regăsesc în cărţile deja publicate sau încă la sertar.
„Gustul dulce-amărui al poveştilor” este un „fruct” care înglobează în seva sa multe dintre preocupările scriitorului Dan Miron, profesor şi fost absolvent de Istorie-Filozofie.
La cafeneaua literară Sans Souci – nume un pic cam pretenţios, totuşi, pentru o cafenea literară din România – se întâlnesc şapte „caractere”, şapte personaje în căutarea unui… Cine ştie a cui sau a ce? Ideea este că toţi aceşti oameni sunt aduşi oarecum întâmplător la un loc, iar amfitrioana, proprietara cafenelei, Magda, impune nişte principii de funcţionare a cafenelei transformate, pe seama acestor invitaţi, în club de lectură.
Sunt aici împreună un PR de editură, un copywriter la o agenţie de publicitate, un avocat, un psihoterapeut, un jurnalist de investigaţie şi un fizician-cercetător, aşadar şase, plus Magda, contributorul cu numărul şapte al acestui club, în care uneori se infiltrează cu cele mai dezinhibate texte Maria, nepoata unui armean care deţine secretul cafelei excelente de la Sans Souci.
O lume pestriţă, de un nivel intelectual ridicat, a cărei conglomerare nu poate da decât o confruntare de idei cu o miză mare pentru un scriitor. Aceasta este masa la care s-a aşezat Dan Miron pentru a muta nişte piese imprevizibile şi pentru a face din dialogurile unor caractere şi profesii atât de diverse o marfă de interes pentru cititor.
Cei şapte se adună periodic la Sans Souci nu doar pentru socializare. Ori socializarea aceasta este mai inedită decât te-ai aştepta. Ei sunt ca la un curs de scriere creativă: povestesc în scris despre lucruri care li s-au întâmplat şi citesc scrierile respective în cadrul clubului de lectură.
Logic, nu trece mult până când raporturile dintre personaje se schimbă. Ca într-un reality show, oamenii se cunosc între ei şi stabilesc relaţii şi dincolo de Sans Souci, iar de unde, la început, capitolele presupun consideraţii personale ori scurte momente povestite din vieţile şi carierele fiecăruia, treptat romanul se duce către o intrigă a cunoaşterii reciproce. Nu ai zice că sunt mulţi oameni în acest club de lectură, însă este uimitor cum ajung ei să se raporteze unii la alţii. Ba chiar, în timp, afli că unii nu sunt chiar cine s-au prezentat şi că s-ar putea ca printre ei să se afle şi un psihopat-ucigaş în serie.
Cartea poate că nu are suspansul pe care l-ar dori cititorii grăbiţi de azi, care au pierdut exerciţiul răbdării şi plăcerea de a se pierde în pagini care mai mult dezbat, aşadar sunt mai liniare, şi mai puţin împing spre rezolvarea unui mister. Romanul are într-adevăr un posibil mare mister în spate – este oare criminalul a trei femei printre membrii clubului de carte Sans Souci? – însă provoacă mai degrabă prin diversele analize cu care se delectează Dan Miron, observatorul acela atent şi aparent tăcut al multor dezbateri literare şi nu numai.
Din paleta preocupărilor sale, scriitorul lasă aici, în „Gustul dulce-amărui al poveştilor”, câteva urme, martore ale lumilor cu care se confruntă constant: rostul publicării cărţilor – e aici o scriitoare-debutantă care se confruntă cu dezamăgirea dezinteresului faţă de cartea sa; trimiteri către lumea politică şi cea jurnalistică, către tot ce înseamnă aprecierea critică a valorii; apoi, către psihoterapie şi toate valenţele sale, către manipulare, către fizică şi experimente, către îndrăgostire, către relaţii care mai de care mai ciudate şi, în final, către esenţa a ceea ce ne face oameni, un fel de subiectivism al interpretărilor combinat cu senzaţia că doar noi avem dreptate şi că doar noi ştim totul când de fapt nu ştim mai nimic.
Cu menţiunea că mi-ar fi plăcut ceva mai multă individualizare în vocile personajelor şi un pic mai mult zvâc între capitole, aş zice că romanul nu este unul rău ca miză şi că Dan Miron de aici nu este sub acel Dan Miron din „Pata violetă” (2013), cartea care mi l-a făcut cunoscut. Însă o redactare mai bună ar fi putut scoate unele pagini şi recomanda măcar încă un personaj care să coloreze romanul, aşa cum, de pildă, o face Maria, puţin exploatată aici. Şi corectura ar mai fi putut lucra (pe coperta a IV-a, o greşeală de literă în prezentarea lui Cosmin Perţa?!), dar asta deja nu mai miră, din păcate.
Altfel, o combinaţie interesantă de personaje şi un subiect inedit, o răsucire oarecum imprevizibilă către o intrigă poliţistă şi o scriitură de forţă, care îl recomandă pe Dan Miron ca pe un scriitor foarte bun, deşi încă prea rar publicat şi încă într-un con de umbră – asta, poate şi pentru că nu scrie „decât” romane de idei.
Dan Miron, „Gustul dulce-amărui al poveştilor”, Editura Litera, anul publicării: 2025, nr. pagini: 544
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Hyeryeong Song / Unsplash
scrie un comentariu