Un personaj istoric fascinant, la care românii revin periodic nu neapărat din cauza felului în care (nu) este condusă ţara lor de azi, ci datorită imaginii puternice pe care această femeie de succes a lăsat-o prin faptele, atitudinea şi scrisul său. Ediţia Litera a cărţii lui Ion Bulei vă oferă multe imagini inedite, dar şi şansa de a înţelege în 200 de pagini cum s-a conturat istoria Reginei Maria şi de ce a rămas această femeie un simbol al dragostei de ţară.
Fragment
Ea e Regina…
Aşa cum englezii, atunci când se gândesc la reginele lor, o au în minte pe regina Victoria, tot astfel românii se duc cu amintirile regale mai întâi spre Maria. Ea e Regina. Pentru că este frumoasă, inteligentă, o prezenţă vie şi dinamică, deopotrivă regină şi femeie.
Maria e o fascinaţie pentru români. Îi încântă, cu adevărat, metamorfoza unei principese pe jumătate englezoaică, pe jumătate rusoaică într-o regină mai româncă decât românii, iubindu-i şi iubindu-le ţara până la a se confunda cu ei şi cu ea.
„Este strălucitoare la fizic ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece – scrie I.G. Duca. Frumoasă, de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se poată asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj; cine nu a văzut-o la Iaşi în mijlocul epidemiilor, mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit….“
Dar, la o analiză mai în detaliu, I.G. Duca descoperă şi multe umbre.
„Trăsăturile obrazului nu erau regulate, în afară de nas care avea un desen admirabil, ochii erau mult prea mici, gura era mare, cu tendinţă de a se încovoia în jos. Trupul ei era disproporţionat, bustul prea lung, picioarele prea scurte, braţele groase, picioarele umflate, gleznele şi încheieturile de la mână – atât de fine, atât de elegante la cea mai de rând dintre ţărăncile noastre –, la ea erau mari, dintr-o bucată. Şi totuşi, înfăţişarea generală era o splendoare orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit.“
I.G. Duca găsea aceeaşi contradicţie şi în ţinuta morală a reginei. Maria se scuza adeseori:
„Ce vreţi, nu era vina noastră, viaţa de familie a fost astfel organizată, încât niciodată nu am putut ajunge până la Revoluţia Franceză“ (făcând referire la puţina ei pregătire din vremea copilăriei şi a adolescenţei). Maria a fost mereu preocupată să-şi satisfacă ambiţia, o ambiţie pe care acelaşi I.G. Duca o găseşte nemăsurată, „amalgam curios de vanitate – cine nu e? – şi de nemărginită prezumţiune“.
Şi toată viaţa a admirat bogăţia, fiind hipnotizată de milionari.
*
Cât despre talentul ei literar şi artistic, acesta nu era armonios. Avea „excese uneori împinse până la lipsă de gust“. I.G. Duca observă, de pildă, că scrisul ei abuzează de calificative, iar pictura de tonalităţi foarte vii. Este atrasă de tot ce străluceşte. Nu întâmplător culorile ei preferate erau auriul şi portocaliul. „Regina Maria era Romanov din creştet şi până în tălpi“, conchide el.
Aproape toate observaţiile lui I.G. Duca despre regina Maria, cum se întâmplă cel mai adesea cu amintirile, pot fi luate, şi sunt de luat, sub beneficiu de inventar. Duca o priveşte pe Maria ca pe o păpuşă. Şi de aceea portretul pe care i-l realizează nu este totdeauna real. Cel puţin aceasta e opinia noastră. Mai este şi împrejurarea că I.G. Duca nu este un cuceritor, nu este un cunoscător al sufletului feminin, totdeauna greu de definit. În viața lui, femeia nu a fost un subiect care să-l preocupe. Duca o priveşte pe Maria ca pe un obiect însufleţit. Or, Maria a fost ceea ce românii cred că trebuie să fie o regină. Mai întâi, o aristocrată pursânge. Tatăl ei, ducele Alfred de Edinburgh, era fiul reginei Victoria a Angliei, iar mama sa, Maria Alexandrovna, era singura fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Regina noastră era vară primară cu George al V-lea, suveranul britanic, cu Wilhelm al II-lea, împăratul german, şi cu Nicolae al II-lea, ţarul Rusiei. Almanahul de la Gotha nu are o extensiune mai spre vârf. Din acest punct de vedere românii aveau de ce să fie mândri.
Ion Bulei (n. 1941, Comarnic) a fost cercetător (1971–1990), profesor la Facultatea de Istorie a Universității București (1993), diplomat (atașat cultural la Roma, 1990–1993, director al Institutului Cultural Român de la Veneția, 1997–2003), director ISPRI al Academiei Române (2003–2011). Este autor a 21 de cărți și a peste 200 de studii și articole. A fost distins cu Premiul „Nicolae Iorga“ al Academiei Române (1987), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993; 2006), Premiul revistei Magazin istoric (1996), Premiul „Constantin Brâncoveanu“ al Fundației Alexandrion (2016). A fost decorat cu Steaua României în grad de cavaler (2001). Este Doctor Honoris Causa al Universității Ovidius din Constanța (2009) și al Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu (2018).
scrie un comentariu