Deși debutul său s-a datorat unei cărți pentru copii, scriitoarea armeană Narine Abgarian a câștigat definitiv atenția publicului prin alte două cărți care continuau aventurile aceluiași personaj din cartea pentru copii. Premiile nu au întârziat să apară, iar autoarea este considerată, la ora actuală, una dintre cele mai importante și deosebite voci ale literaturii ruse contemporane. A continuat cu mai multe romane, iar bestsellerul Din cer au căzut trei mere (Humanitas Fiction, 2021), tradus în peste 20 limbi, a devenit o emblemă a scriiturii sale, o stea care încununează aportul său la literatura universală. Anul trecut, autoarea rusă de origine armeană a fost inclusă de The Guardian pe lista celor mai buni șase scriitori europeni.
Astfel, de pe coasta lui Maniș-Kar se rostogolește până la noi una dintre cele mai frumoase povești nemuritoare. În Maran, satul armean din Din cer au căzut trei mere, plutește un timp cu o memorie ascunsă, invizibilă, care nu așteaptă decât momentul potrivit pentru a salva din nou ceea ce trebuie salvat, recuperat. Supus războiului de opt ani, foametei, unor boli necruțătoare, unor pedepse care păreau venite de sus, satul de piatră supraviețuiește, din ce în ce mai greu, prin câțiva bătrâni care nu cunosc un alt loc în afară de cel în care s-au născut.
Se revarsă însă, pe fiecare drum îngust, în care timpul a săpat nemilos, o magie care se arată atât în timpurile triste, cât și în momentele de fericire. O fericire măruntă, prețioasă, subliniată de Narine Abgarian printr-o portretizare minuțioasă a lucrurilor, a vieții la sat, a interiorului unor case pe care le vedem prin detalii pline de semnificații. Curgerea scriiturii sale, în acord cu melancolia care învăluie fiecare mișcare a protagonistei Anatolia Sevoianț, aproape că întrece meticulozitatea și farmecul prozei lui Guzel Iahina.
În Din cer au căzut trei mere, atenția care se îndreaptă către parfumuri, senzații, lumini și suferințe reușește să le aducă pe toate laolaltă în mijlocul unui tărâm de care maranienii par să nu se desprindă niciodată, nici atunci când pleacă din lumea celor vii. Supus superstițiilor (țiganca Patrina care îngroapă inelul lui Volke, apa fierbinte care nu se aruncă joia și vinerea, părul care nu trebuie tăiat mai scurt pentru a nu pierde protecția în fața blestemelor), satul armean din romanul lui Narine Abgarian este un infinit al posibilităților fără sfârșit. Tragediile care nu-l ocolesc nu reușesc să îi curme existența, iar acolo unde viețile sunt ridicate la cer, ca niște „stâlpi albaștri”, de îngeri invizibili, timpul molcom își regăsește ritmul prin care țese la derularea înainte a vieții. În fiecare moment în parte, Narine Abgarian pare că pictează în aceeași măsură în care scrie, iar culorile sale sunt fraze de o neasemuită frumusețe.
Printre crăpăturile lăsate în zidurile caselor, razele unui soare nepieritor strecoară o dragoste firească față de viață. Anatolia crede că e pe moarte, însă, chiar și așa, alege să răspundă cu o inimă deschisă în fața unei posibilități de a-și continua viața alături de cineva care o va învăța, pentru prima oară, cum arată chipul iubirii. În jur, buna vecinătate și prieteniile care au rezistat de-a lungul unui timp care pare vechi de secole sprijină fiecare veste bună, împart o bucurie comună, autentică. Sfârșitul nu e nicidecum cel pe care și-l imaginează Anatolia și nici cititorii, căci miracolul pare să se nască, sub formă de răsplată, chiar din felul ei bun și blând de a fi. Unele dintre cele mai frumoase pagini sunt cele în care Anatolia readuce la viață biblioteca satului, felul în care, ca într-un basm cu Albă-ca-Zăpada sau Cenușăreasa, vietăți de toate felurile vin să trăiască pe lângă biblioteca miraculoasă. Chiar dacă istoria curmă brutal soarta acestei biblioteci, paginile respective stau mărturie pentru acea frumusețe deosebită a scriiturii pe care Narine Abgarian o stăpânește magistral.
Romanul este, printre altele, o odă plină de melancolie și tristețe, frumusețe și candoare, adusă locurilor de naștere, satului copilăriei și celor care azi nu mai sunt:
„și uite ce voiam să spun
cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim – pentru un timp sau pentru totdeauna,
ele se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire,
dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește
acolo unde nu mai e nimeni de mult
ne-a luat prea mult să creștem
ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină
cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte”.
Satul nu uită niciodată de lucrurile de care are nevoie pentru a se reface sau pentru a trece peste cele mai negre perioade. De la bunăstare la foamete, de la vreme de pace la vreme de război, de la o tragedie la liniștea de după, miezul unor întâlniri firești și esențiale dovedește farmecul aparte al acestui loc izolat: „Sâmbăta, dacă vremea îngăduia, pe maidan se aduna toată populația satului. Fiecare își aducea produsele – legume, fructe sau verdețuri de sezon, telemea, unt, brânză dulce și smântână, pastramă cu mirodenii, șuncă, plăcinte simple. Rar se foloseau bani, se practica schimbul în natură. Pentru zece ouă de găină puteai primi un cuțit, o pereche de opinci se schimba pe un grvankan de brânză de oaie sau trei sferturi de grvankan de brânză de capră, o ulcea de unt limpezit pe două ulcele de miere polifloră, patru grvankani de brânză de oaie pe lâna de la un berbec”.
Aici detaliile îmbogățesc fiecare moment în parte, fiecare zi, fiecare anotimp. Plăcerea lecturii vine nu numai din povestea în sine pe care Abgarian pare că a salvat-o pentru a reda speranța întregii omeniri, cum ea însăși mărturisește, ci și din această plenitudine a elementelor care îndulcesc frazele, dovedind o abilitate desăvârșită a scriitoarei.
Un păun alb, adus în sat după marea foamete, își va dezvălui rostul abia după ce ne va cuceri atenția prin comportamentul său de prinț al tuturor timpurilor, de ființă venită de undeva din lumea magiei, de pe un tărâm în care totul este posibil. Cercurile vieții încep să iasă la iveală în Maran, acolo unde moartea nu mai este un punct definitiv, ci doar o trecere, acolo unde cei care pier se întorc să le vorbească celor vii, acolo unde fiecare gospodărie, oricât de săracă, strălucește de o curățenie pe care maranienii par să o facă dintr-o datorie față de viața însăși.
Aici se frământă aluatul pentru pâine și plăcinte cu aceeași bucurie cu care este întâmpinată sosirea pe lume a unui copil, aici se mătură curtea de praf cu aceeași melancolie simțită în fața unui nou anotimp. Viața se reface sub magia unui condei care are răbdare cu timpul și scrisul în egală măsură, cu un cititor încântat peste măsură, cu poveștile unor destine care se pot repeta din nou și din nou, cu aceeași magie care dă la o parte umbrele pentru a face loc unui nou început.
Dacă Narine Abgarian a avut de la bun început misiunea de a-l face fericit pe cititor odată cu această carte, atunci și-a îndeplinit-o cu succes. „Din cer au căzut trei mere” va rămâne, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase povești pe care vom dori să le recitim din când în când.
Narine Abgarian, „Din cer au căzut trei mere”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 264, traducere: Luana Schidu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Karthik Sajjan pe Unsplash
scrie un comentariu