„Miere neagră” este debutul în roman al lui Dan Pleşa şi a fost publicat recent la Editura Vellant.
Un roman despre libertate şi iubire, pe fondul unei societăţi care trece de la prea puţin la prea mult şi incontrolabil, un roman care pendulează între vis şi realitate, între personal şi colectiv, cu impresia că revoluţia unuia poate fi revoluţia tuturor.
Poţi să pui dragostea la temelia unei vieţi noi? Cel mai probabil, da, însă noul roman al lui Dan Pleșa demonstrează că nu e suficient să faci bine, pentru ca viaţa ta să fie mai bună. Nici măcar atunci când binele acesta îmbracă hainele unei crime.
Dan Pleșa este editor, scriitor și jurnalist cultural. A absolvit Academia de Teatru și Film –specializarea scenaristică și critică de film. A activat în presă și peste zece ani la o casă de discuri ca producător. Se numără printre fondatorii editurii Vellant și al revistei de proză scurtă „iocan” – singura revistă de proză scurtă din România care apare în format tipărit. A publicat poezie în diverse periodice și în volumele: Marfă – (antologie de grup) 1996 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu), Marfă reîncărcată (antologie de grup) 2011 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu). Proză scurtă publicată în antologiile Prima dată și Cum iubim, și în volumul de autor Povești de dragoste și neputință – Editura Vellant 2019. Miere neagră este debutul lui în roman.
FRAGMENT
Nu o mai lungesc, că acum mi-e rușine să povestesc câte mi-am imaginat. Și am ajuns azi la zece la poartă, cu buletinul în dinți. Eram pe o listă acolo, nu era nicio glumă, dar trebuia să mai aștept, o să coboare cineva să mă ia, să stau cu restul. Am așteptat juma de oră într-un hol jos, mai erau câțiva chemați la fel ca mine, era și o tipă de la mine de la club cu care am stat de vorbă, nici ea nu știa pentru ce ne-au chemat. A apărut o cucoană cu o listă și a făcut prezența. După care, am mers prin curte și ne-a dus acolo în blocul ăla înalt, la etajul 5, am mers cu liftul. Eu am urcat în lift cu cucoana, da mi-a fost rușine să întreb de ce ne-au chemat. Nu era ca în visurile mele, se pare că aveam concurență, eu mă așteptam să zică bă, maestre, ce ne bucurăm că ai acceptat invitația noastră și să-mi pună textul în brațe. Acolo ne-au băgat într-o sală mare ca de ședințe, cu scaune multe și un prezidiu, drapat cu pânză roșie. Ar fi trebuit să-mi dau seama când am văzut pânza aia roșie, da eu tot prost, mă uitam să-mi dau seama după față care o fi mai bun decât mine și-mi suflă rolul. Pe care trebuie să-l iau. Toți erau cam de vârsta mea, era clar că nu au mai multă experiență decât mine, măcar de-asta eram liniștit. Bă, m-am mai plictisit așteptând vreun sfert de oră și zgâindu-mă la concurență și au apărut câțiva care s-au pus la prezidiu. Nu-i știam pe niciunul după față, nu-l văzusem pe niciunul la televizor. Unul singur cu barbă și ochelari părea mai simpatic, restul aveau niște fețe acre, în special o tănţică grasă care era în mijlocul prezidiului și a condus audiția. Era genul ăla de activistă, cu față intransigentă, voce care urla și coc. Exact înainte de a deschide gura am realizat în ce capcană am picat. Mi s-au tăiat picioarele de rușine și de frică și nu știam cum să fug. Să fug fără să suport consecințe. Aia care ne adusese de la poartă ne-a împrăștiat tuturor niște foi dactilgrofiate cu poezii de-alea cu partidu și ceuașescu. Scârba cu coc ne-a instruit puțin, ne-a zis de-alea cu responsabilitatea și ce cinste avem că am fost invitați la televiziune si că trebuie să arătăm că merităm onoarea lu pește. Onoarea de a linge-n cur partidul. A citit primul nume pe listă, și norocul meu că nu eram eu ăla. L-a chemat în față, adică l-a scos la tablă, și ăla a început să recite. Cu emfază, cum trebuie. Nu l-a lăsat prea mult, la el a zis bine, bine, stai și așteaptă acolo, și l-a pus pe scaunele dintr-o parte a sălii. Următoarea a fost o tipă cu păr lung și ochelari. A început și aia să citească, da pe ea a întrerupt-o repede, și a pus-o să-și dea jos ochelarii. S-a consultat, vorbind încet, că nu se auzea, cu ăia din prezidiu și au poftit-o afară cu un mulțumesc rece. Următorul a fost mai interesant. Ăla a început să recite de parcă juca Hamlet, cu accent pe sens, cu inflexiuni meditative. Aia l-a întrerupt imediat, alo, tovarășu, încă o dată, cum trebuie. A reluat recitarea, da fără a modifica prea mult tonul. Băi, nenică, zisesem eu că are o față de scârbă, da nu văzusem nimica. S-a pornit aia să urle la ăla săracu, că acolo sunt oameni importanți la masă, că dacă mai continuă să-și bată joc de ei sună ea la IATC să-l dea afară și zboară imediat din școală, să termine să-l mai facă pe Vraca, că ori a intrat pe pile și-l dă ea afară, ori nu și atunci înseamnă că-i ia de proști. Nu numai ăla tremura, și eu tremuram, toată lumea tremura după ce s-a potolit aia. Ăla, cu voce stinsă a spus da, mă străduiesc, aia a continuat, dar mai potolită, nu mai urla, nu te străduiești cât trebuie, te joci cu facultatea ta, s-a întors spre primul recitator, tovarășe, te rugăm citește două strofe, ăla, bucuros de parcă l-a prins pe Dumnezeu de picior, a băgat din tot pieptul, tovarășa s-a uitat la iatecist și a zis ia încearcă acum, ai văzut ce frumos a recitat și lui nu-i plătește statul școala cum ți-o plătește ție, ăla a zis ca o baltă din poezie și aia i-a spus ai văzut că se poate tovarășe, mai trebuie repetat, dar o să repetăm după ce terminăm cu asta, și a mai scos pe unul la tablă. Băi, nenică, niciodată n-am luat căcatul în gură, la nicio oră de învățământ ideologic, la nicio Cântarea României, la nicio serbare n-am spus de-astea cu partidu, o dată când eram mai mic și mai prost am zis o poezie cu țara da era a lu Coșbuc, adică scrisă înainte să existe comuniștii. Bă, și după ce m-am ținut tare atâta, să mă fac de căcat, și nu oricum, la televizor să mă vadă toată țară, să nu mai pot să ies la o bere fără să se râdă de mine. Da nici nu puteam să mă ridic în picioare și să zic ca o floricică săru-mâna tovarășa, să știți că eu nu vreau să recit poezii cu partidu și în niciun caz cu ceaușescu. Păi mi-era clar că ajungeam direct la Jilava, să dorm pe tare. Bă, mi-era o rușine de-mi ardeau obrajii, da mi-era și o frică de mă căcam pe mine. Norocul meu că nu m-au luat printre primii, când s-a ajuns la mine îmi făcusem planul. Mi-am dat seama după cum a trimis-o pe ochelaristă acasă, după cum i-a pus pe scaune separat, că nu au nevoie chiar de toți. Bă, nenică, sunt un actor bun și dacă sunt un actor bun trebuie să pot să joc pe unul care vrea să recite, iubește partidu și vrea la televizor, da e scândură când deschide gura. Am zis cu o voce din gât versuri, aia m-a oprit, mi-a spus mai din piept, încă o dată, eu am început cu și mai mult avânt, mai tare, dar tot din gât, nu m-a lăsat să termin strofa, s-a uitat pe listă și m-a tăiat și mi-a spus mulțumesc, tovarășe, puteți pleca acasă, m-am uitat cu ochi umezi la ea, începea să-mi placă rolul, nu, nu vreau să mă dați afară, vreau să slăvesc partidu, şi m-am îndreptat spre ușă agale. M-am mai uitat pe furiș către iatecist, victorios, bă, prostule, te-ai bucurat că mi-ai luat-o în față în vară, da cine rămâne aici să molfăie căcatul și cine pleacă acasă curat la gură?
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: CreateTravel.tv / Unsplash (crop)
scrie un comentariu