nu poti sa ma pui in rezervatie si sa-mi dai graunte bio – proză scurtă de Alexandra Niculescu

Bine, am fost de acord să mergem toţi trei, dar treaba e că doar eu am dreptate, ei doi se întrec în neghiobie, ce să zic, Jaime vrea practic să-i mănânce, iar Miranda să-i picteze, ceva depăşit, după mine. Doar eu vreau să-i salvez. Nu e ăsta cel mai frumos lucru pe care poţi să-l faci pentru ei? Trebuie să stăm la distanţă totuşi, să nu-i stresăm, să vedem încotro se îndreaptă şi să le dăm toată libertatea. Ce libertate le-ar oferi Jaime în burdihanul lui sau Miranda, care i-ar transforma în statui care pozează? Modele fără voinţă. Mi-ar plăcea să nu trebuiască să părăsim Sevilla pentru că drumurile astea îmi creează aşa, nu ştiu, un soi de enervare, nu că aş fi Proust când călătoreşte cu trenul, dar orişicât, şi trebuie să fim cu ochii pe ei tot timpul. Deocamdată ies noaptea în Piaţa Spaniei şi se opresc lângă apă, nu intră niciodată, se strâng unii într-alţii, dar nu e ăsta mediul lor.

Suntem o familie mare şi vin sărbătorile şi nimeni în lume n-o să se cramponeze tocmai de ăştia cinci. M-aş organiza: unul imediat, şi pe ceilalţi poate îi mai las la îngrăşat. Sunt finuţ, nu sunt din filmele cu soldaţi care se îndopau porceşte şi le curgea untura pe bărbie şi se ştergeau la gură cu mâneca şi o luau de la capăt. Eu am cursuri în spate, apreciez şi cultiv eleganţa, deci nimeni nu i-ar prepara mai bine ca mine. Sunt atâtea feluri în care pot s-o fac, e greu cu toate ideile astea, uneori se învălmăşesc şi na, mai alege doar una, cum faci să nu dai rasol, asta am învăţat pe pielea mea. Sunt prea original, asta e hiba, asta nu-mi iartă alţi chefi. Nu-mi place că a trebuit să mă alătur ăstora doi: Xavi, care se crede Captain Planet, şi lunatica pictoriţă, toate femeile senzuale cred că au obligaţia să ţină o pensulă în mână, sau poate e din alea care pictează cu tot corpul, cu ele însele, habar n-am, fiţe de autodeclarate artiste. Arta adevărată e a mea, în farfuria mea, picturile nu te hrănesc, nici nu miros ca felurile mele, am spus-o.

Eu n-am nimic împotriva tipilor: Xavi e OK, toţi trebuie să salvăm ceva cândva, n-are decât să-i salveze după ce-i pictez eu. La fel şi Jaime, poate să-i gătească, dar s-aştepte până îi imortalizez eu. Parcă se bat cap în cap, ar trebui să-l susţin doar pe unul dintre ei, dar nu mă hotărăsc pe care, ambele scopuri mi se par nobile: Xavi salvează iepurii quatarezi, Jaime se hrăneşte cu ei. De ce-ar fi mai bun Xavi? Până la urmă tot îmbătrânesc şi se veştejesc, ca legumele, nu? Sau ăştia quatarezi au alt traseu? Asta e, că nu mi-a explicat ca lumea de ce sunt ei specie protejată. Cu ce sunt diferiţi de ăia pe care-i ştiu? Vin din Qatar? Ştiu limbi străine, se pricep la negociat? Au patru neveste sau cum? Ce-i drept că în planul lui Jaime ei dispar mai repede, una-două, mesteci, înghiţi şi gata cu ei, dar ce-ar fi aşa rău? În fine, nu contează, eu vreau doar să stea să-i pictez. De unde vin şi încotro se duc iepurii quatarezi? Asta e întrebarea.

Stăm toţi trei la o bună distanţă şi aşteptăm s-o ia din loc, se vede că şi ei aşteaptă, poate unul e şeful şi n-a dat semnalul încă. Mi-am impus să nu le fac poze, nu fac picturi sau schiţe după fotografii, vreau să-i am în faţă, să ştiu că sunt acolo, lângă mine, şi să văd adevărul lor. Poate aşa o să numesc pânza: Adevărul iepurilor quatarezi.

Nu prea vorbim eu cu Jaime şi Xavi. E normal ca ei să aibă câte o fantezie. Cu mine, nu cu ceilalţi, cu iepurii adică, sau cine ştie. Ne zâmbim mult şi am stabilit să stick together, aşa a spus Xavi, care se crede mai internaţional decât noi, doar că-l trădează accentul, îţi dai seama imediat că e de-aici. Ne-am luat o cameră toţi trei, pentru o noapte, să nu stăm afară totuşi, Xavi are un binoclu şi-i observăm pe rând.

Să le dăm nume, spune Miranda, aşa fac în documentare la TV, să fie mai uşor.

Ce prostie, se aude Jaime, tu dai nume şi broccoliului din farfurie? Nu sunt prietenii noştri, sunt ceva ce trebuie gătit.

Nu e o idee rea, intervine Xavi, dar sunt cinci şi cam seamănă în momentul ăsta.

Cum în momentul ăsta? Mâine n-o să mai semene? Apare unul din ei la costum sau cu moţul vopsit sau cu pantofi cu tot?

Vreau să zic la cât ne-am apropiat de ei, nu-i putem deosebi clar.

Uite, se ridică, vino, Xavi, ce înseamnă? Unde pleacă?

Xavi ridică din umeri.

Mergem după ei, strângeţi tot.

Dar am plătit camera, se plânge Jaime, nu putem să-i oprim până mâine la 11? Să profităm de bunătate de paturi şi duş şi TV şi covor. Le punem un obstacol, îi mânăm înapoi spre marginea lacului.

Miranda ar fi de acord, dar Xavi îndeasă tot ce găseşte în rucsac.

Nu trebui să-i stresăm, îşi găsesc singuri drumul.

Dacă ies în şosea şi nu-i văd maşinile, cum îi salvezi? Cum mai ajung în rezervaţia aia sau ce e, unde părăsesc calea extincţiei şi o iau pe-a reproducerii?

În faţă ţopăie cei cinci iepuri quatarezi, avansează şi scot sunete înţelese doar de ei, iar în spatele lor vin obosiţi Jaime, Miranda şi Xavi.

E drumul spre mare? întreabă Miranda. Mi-ar plăcea să-i pictez la malul mării, nu prea sunt picturi cu iepuri quatarezi la malul mării: figurile lor pe fundalul albastru.

În curând se luminează, dacă ne vede cineva? Spunem că sunt ai noştri, nu?

N-o s-apară nimeni, Jaime, ştiu bine zona, explică Xavi. Suntem oarecum paralel cu strada principală, nimeni n-o mai ia pe-aici pentru că toţi folosesc maşina.

Mergem de ani de zile, de ce nu se opresc? Ăsta e secretul? De asta sunt protejaţi, pentru că nu obosesc, ca noi? se tânguie Miranda.

Sunt doar patruzeci de minute de când am plecat, precizează Xavi, dar da, au o rezistenţă mai mare decât ceilalţi, şi mai ales ştiu exact unde vor s-ajungă.

La mine în farfurie, chicoteşte Jaime. Nu e un pic ridicol să ne tot ţinem aşa după fundul lor? Îi oprim şi facem o înţelegere: Miranda ia unul la subraţ, îl duce la malul mării şi-l pictează ea artistic cu nişte stropi de mare pe urechi, tu iei unul şi-l salvezi, şi mie îmi revin ceilalţi pentru că familia e mare şi are aşteptări de la un chef.

Stropi de apă, nu de mare, îl corectează Miranda, şi eu vreau să-i am în tablou pe toţi cinci, altfel e ceva comun.

Toţi o să fie salvaţi, se răsteşte Xavi. Mănâncă altceva, ia-ţi o ceapă, ia o brânză, nu-i treaba mea, şi-aşa ţi se revarsă burta.

Ne conduc nişte iepuri quatarezi, ăştia suntem, dacă n-o să se oprească nicăieri, dacă o să ne târâie aşa prin toată ţara?

Nu, ei ştiu unde merg.

Trag cu ochiul spre telefonul lui Jaime, aşa sunt obişnuită, orice bărbat e lângă mine. A scris:

escala. ai mei o sa fie, o sa te indop, iubito.

A simţit că mă uit şi se duce mai încolo, ce să zic, mă şi interesa un master chef burtos. Xavi se uită la ei cu binoclul, el vede perfect, dar când mi-l dă mie e totul în ceaţă. Scriu şi eu un mesaj:

În curând noul tablou este gata, mici retuşuri mai am, s-ar putea să primesc un avans? Chiar a ieşit fabulos, de asta zic. Avansul se poate să fie ceva mai mare acum? Mulţumesc frumos, seară frumoasă. Taie frumoasă şi scrie:

Seară bună, Miranda.

Se urcă în tren, uită-te la ei, ce facem?

Linişteşte-te, Jaime, ştiam c-o s-o facă, ne suim şi noi, dar mai la coadă.

E un marfar, strigă enervată Miranda, nu mă urc în aşa ceva, dacă sunt chestii, nu ştiu, ploşniţe, că sunt la modă, nu sunt locuri, n-am mers niciodată fără bilet, e urât.

Înseamnă că nu eşti artistă dacă faci fiţele astea, râde Jaime, poţi să rămâi aici, îţi fac eu un tablou cu platou şi ţi-l trimit.

Xavi scoate capul în afara vagonului din două în două minute.

Întotdeauna mi-au plăcut filmele de aventură, unde se luptă în vagoane şi pe deasupra, şi sar şi trec de pe unul pe altul, intră în tuneluri şi la ieşire se trezesc în alte locuri.

Miranda îi răspunde:

Eu văd că te ţii cu toată puterea de marginea uşii, îmi pare chiar că tremuri niţel şi suntem doar trei deştepţi urmărind ce? Nişte iepuri.

Nu confunda, sunt iepuri quatarezi, vorbim despre cu totul altceva, unul simplu nu ia trenul până la Málaga.

La Málaga mergem?

Trântit într-un colţ şi fixând uneori coapsele Mirandei, Jaime scrie mesaje pe mobil.

ei nu ma inteleg

ma vad ca pe un bucatar

ce e un bucatar? gateste si

nu stiu cine sunt eu, de fapt nici tu, mereu zici am treaba si esti pe fb sau insta sau te vezi cu ai tai

voi toti vreti un hamburger si sunteti fericiti

o sa-mi inscriu felul cu quatarezi la un concurs

o sa-mi fac cont pe insta

fata asta ma priveste de sus pt ca n-am auzit de nu stiu ce pictor, mare scofala

nu-mi place uitatura gagicii

nici cu celalalt nu mi-e rusine

i-as spune hei, fanfaronule, si eu sunt specie din-asta, cum ma protejeaza cineva pe mine, pe mine nu poti sa ma pui in rezervatie si sa-mi dai graunte bio, protectie pt mine n-ai, ai?

Miranda scoate un carneţel şi vrea să schiţeze iepurii quatarezi din minte. Creionul se mişcă repede în sus şi-n jos.

Nu mă înţeleg, îşi spune. Ar zice acum că vorbesc singură. Niciunul nu e artist, cum să priceapă nevoia mea să reuşesc pictura asta? Un tablou e o altă realitate, e suflet, e emoţie. Parcă aia de la galerie mă înţelege? Că sunt prea alambicată. Ce înseamnă? Aş putea să fac o schiţă cu Jaime. Creionul pare că merge singur, ea zâmbeşte şi insistă asupra burţii lui, apoi se încruntă când să deseneze mâinile: una a rămas pe mobil care a rămas pe jos, şi una s-a strecurat între picioare, ca şi cum ar încerca să se încălzească. Când termină schiţa scrie în josul paginii: Omul cu mâna între picioare.

Miranda şi Jaime nu mă înţeleg, ea e aeriană, el în lumea lui cu fripturi, nu se gândesc la nevoile iepurilor quatarezi de a trăi într-un mediu în care să-şi atingă potenţialul maxim şi să fie fericiţi.

Bate briza blândă prin barba lui Xavi.

Îi aud, le spune celor doi.

Ce? întreabă Miranda.

Îi aud! Cu coada urechii îi aud.

Da, răspunde Miranda, fac planuri de vizite în Málaga, eu zic vor la Teatrul Roman, acolo e de ei, e amfiteatrul ăla imens, li se potriveşte.

Nu, nu, instinctul o să-i ducă spre parc.

Când trenul opreşte, cei cinci iepuri quatarezi sar cu uşurinţă din vagon, dar Miranda, Jaime şi Xavi au probleme pentru că lui Jaime i-a amorţit un picior, Miranda crede că şi-a pierdut un inel, iar Xavi se împiedică şi e cât pe ce să cadă în patru labe.

În faţă sunt iepurii sprinteni, iar în spatele lor, oamenii nervoşi. Miranda se uită spre Xavi.

E direcţia spre Teatrul Roman. Xavi neagă.

Jaime râde cu mâna la gură.

Ba eu zic că la Picasso mergem.

Ce să caute la un muzeu? flutură Xavi o mână. Nu, ei au instinct bun, simt unde e natura curată pentru ei.

Are dreptate Jaime, la muzeu merg.

Şi cum o să intre? Au bilet redus pentru că-s mai pitici sau întreg, pentru că-s durdulii şi incomodează pe alţii? întreabă Jaime.

Să negocieze, răspunde Miranda.

La casieria muzeului o fată cu păr vopsit turcoaz mănâncă un hamburger. De unde stă nu vede iepurii, iar când Xavi se opreşte să plătească dă din cap:

Sunt în pauză.

Şi cât durează? Nu e alt casier, că pierdem… timpul.

Când vii la Picasso timpul nu e pierdut, ce-i cu voi? răspunde tărăgănat. Glumeam, puteţi să intraţi, azi e liber, aveţi şansa să vă faceţi selfie pe gratis.

Au luat-o pe culoar la dreapta, uite, pe-acolo.

Dar vizitatorii unde sunt? Turiştii?

Sunt la Muzeul Vinului, râde Jaime, şi eu tot acolo m-aş duce.

Iepurii stau în faţa Domnişoarelor din Avignon.

De ce tocmai ăsta? e curioasă Miranda. Sunt obsedaţi? Ce înţeleg ei? Dacă erau iepuroaice în tablou, poate.

Fiţi atenţi: unul îşi mişcă urechile.

Da, au început toţi, asta e pentru că sunt quatarezi sau cum?

Şi eu pot să-mi mişc urechea, spune Jaime, holbaţi-vă şi la mine.

Miranda îşi scoate carneţelul, se aşază turceşte şi vrea să traseze nişte prime linii, dar Jaime îi mişcă mâna.

Nu e corect ca tu să-i desenezi înainte ca eu să-i gătesc. Şi se zice despre munca artistului, dar uite la tine: pac pac linie linie şi gata, în timp ce munca mea durează ore şi ore.

Nu fiţi copii, o să fugă şi o să-i prindă vreunul care să-şi facă haină din ei.

Nu merge, nu pot să-i desenez în faţa Domnişoarelor, trebuie să fie Visul. Mereu am visat asta, pricepeţi jocul? Ştiu exact unde e tabloul, trebuie să-i ducem acolo, dacă voi mă ajutaţi cu treaba asta, vă ajut şi eu.

Jaime chicoteşte.

Cum ne-ai ajuta?

E un fel de-a aspune: m-ajuţi, te-ajut.

Iepurii pleacă din faţa tabloului, nu le-aruncă nicio privire, şi ies din sală.

La dreapta, hei, la dreapta, le susură Miranda şi le trimite nişte bezele.

Bun, nu prima, nu a doua, a treia sală, porfa, hai că ne-nţelegem.

Merg încet în urma lor şi nu dau de niciun alt vizitator sau angajat.

Azi e muzeul fantomă, şopteşte Jaime, ştiam eu că nu se-nghesuie lumea, atunci ce-i dai înainte cu desenatul?

Tu de ce-i dai înainte cu mâncatul? Da, aia e sala, adelante, vă iubesc.

Sunt toţi cinci în faţa Visului lui Picasso şi se înclină puţin ca să înţeleagă pictura.

Aşa fac şi eu, explică Miranda, nu vă mişcaţi.

Nu e corect, dacă e chestia cu împlinirea visului, avem toţi acelaşi drept, spune tare de data asta Jaime şi se avântă spre iepuri.

În acelaşi timp Xavi şi Miranda strigă la el:

Ce faci?

Iepurii ţopăie spre uşă, toţi în acelaşi timp, mai rapid decât Jaime.

Aleargă pe coridor şi cei trei după ei ţipă spre fata de la casierie:

Închideţi uşa, faceţi ceva să nu iasă!

Fata vede cei cinci iepuri, întâi rămâne o secundă cu gura căscată, pe urmă parcă se scutură cum se scutură câinii când s-au udat, îşi ridică mâna dreaptă şi începe să dirijeze ca un poliţist într-o intersecţie din Cairo, deşi, dacă ar fi fost întrebată, ea ar fi spus că de fapt îl imită pe poliţistul din To Rome with Love pentru că la o adică are şi ea puţin sânge italian, nu de la părinţi, ci pentru că are un iubit şi într-o zi l-a înţepat şi i-a furat câteva picături ca să le poarte la gât, ca vedetele.

Îşi roteşte mâna cât poate de energic şi încearcă să fluiere, dar fluieratul iese silenţios pentru că i-au rămas întipărite toate cuvintele de la cursuri, şi cel mai important cuvânt era linişte, aşa că oricât ar vrea să treacă peste, fluieratul ei e mai obedient faţă de primele învăţături şi iese un şuierat puţin scuipat.

Când muzeul e iar gol, fata oftează, dar tot mai dirijează un timp circulaţia pentru că îşi luase prea mult avânt.

Afară, primii care văd iepurii sunt nişte copii: arată cu degetul, ţipă de bucurie şi aleargă spre ei cu braţele deschise şi în zig-zag, crezând că-i păcălesc.

Opreşte o maşină şi coboară trei bărbaţi care fac semn copiilor să se îndepărteze şi flutură nişte legitimaţii spre Miranda, Xavi şi Jaime.

N-aveţi dreptul să-i închideţi la zoo, sunt iepuri quatarezi, o specie pe cale de dispariţie, au nevoie de un mediu special. Unul dintre bărbaţi râde:

Vreţi să vă luăm şi pe voi? Ce quatarezi visezi? Sunt iepuri şi atât, dar sunt mai blegovani şi se rătăcesc şi nu ştiu să întrebe lumea: care-i drumul spre MundoPark Las Pajanosas? E cam greu, nu?

După ce maşina dispare şi praful ridicat de ea se culcă la loc peste celălalt praf care nu s-a deranjat să se ridice, şi când Xavi încă strigă: o să vorbesc cu superiorii mei, o  să-i salvez, fata de la casieria muzeului se gândeşte dacă să intervină şi să le spună: ştiţi, prietenul meu, italianul, lucrează la zoo.

---

Alexandra Niculescu

A absolvit Dreptul la Universitatea Bucureşti. A urmat Cursurile de Literatură şi Cultură Spaniolă la Universidad de Barcelona (aceea cu peştişorii portocalii în micul iaz din curte). A fost lector corespondent pentru ziarul „La Vanguardia“ un timp. În 2012 i-a apărut prima carte de proză scurtă: „Săptămâna merelor coapte“, la editura Vremea, iar în 2014 editura Herg Benet i-a publicat volumul „No, Thank You“. În 2013 a apărut volumul „Tres cuentos rumanos“, care include o povestire de-a sa tradusă în spaniolă („Anul are şapte zile“ – „El año son siete días“). În 2020 i s-a publicat cartea „Kyparissia“ la editura Litera, Colecţia Biblioteca de proză contemporană, iar la finalul anului trecut (2023) i-a apărut prima carte pentru copii: „Oranjeria“, Editura pentru Artă şi Literatură, colecţia miniViolet, finalistă a Premiilor Cărturino 2024. A scris recenzii/proză pentru reviste literare: Matca Literară, Familia, Laconic, Euphorion, Literomania, LiterNautica, Ficţiunea, Kryton.

---

Fotografie reprezentativă: Les Demoiselles d’Avignon, Pablo Picasso / sursa: https://en.wikipedia.org/