Dacă-ţi plac cărţile lui José Saramago, vei dori cu siguranţă să afli ceva mai multe despre el, fie şi dintr-un roman care se cheamă „Autobiografia” şi e scris de un alt José: José Luís Peixoto.
Acum, dacă-l ştii doar pe Saramago şi nu ai habar de unde să-l apuci pe acest Peixoto, s-ar putea să nu te racordezi rapid la stilul acestei „Autobiografii”, care este „curat” Peixoto, dar parcă şi ceva mai mult de atât. Aici, José Luís Peixoto, care a câştigat premiul Saramago în 2001, merge chiar mai departe decât a făcut-o deja în „Nici o privire” sau în „Cimitirul de piane”, precedentele sale titluri traduse în română, la Editura Polirom.
„Autobiografia”, parte din lotul de cărţi care a deschis noua colecţie Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M, se prezintă ca o bijuterie literară la care Peixoto a lucrat cu mare delicateţe, folosindu-şi toate resursele şi posibilităţile.
Romanul are toate atuurile pentru a-l zăpăci pe cititorul deloc familiarizat cu cei doi scriitori, Saramago şi Peixoto. De ce? Păi, să vedem: aici, un tânăr scriitor, José, care a publicat un singur titlu şi îşi doreşte cu ardoare să confirme printr-o nouă carte, primeşte de la un editor sarcina să scrie un soi de biografie despre marele José Saramago. Numai gândindu-se la aşa ceva, tânărul este copleşit. Dar acceptă. Astfel începe un adevărat vârtej al întâmplărilor, salturilor în timp şi confesiunilor scriitoriceşti, din care la un moment dat nu mai ştii despre care José este vorba ori dacă nu cumva Saramago se suprapune şi peste alte personaje de aici, sau dacă nu cumva personajele lui Saramago au sărit în această carte pe care José, de această dată tânărul José, nu o numeşte biografie, ci „text ficţional cu caracter biografic”.
Unul dintre cei care nu-l citiseră deloc pe Peixoto, scriitorul Filip Florian, s-a declarat cucerit de acest roman atunci când a vorbit despre el la evenimentul de lansare. L-am înţeles pe Filip Florian: el însuşi este un truditor al cuvintelor, pe care le cântăreşte şi le măsoară cu mare răbdare înainte să le facă loc în pagină. Peixoto arată în „Autobiografia” o concentrare a scrisului şi o atenţie la detalii pe care le găseşti numai la cei care tind să atingă perfecţiunea în scris. Sunt pagini scrise ca nişte poezii, cu toate cuvintele la locul lor şi cu o atenţie incredibilă la felul în care datele biografice reale sunt inserate într-o poveste care are şi ceva suspans pe alocuri şi se combină şi cu o relaţie de dragoste.
Da, cititorul va fi confuz, indiferent câte cărţi ale celor doi ar fi citit deja. Planurile sunt intenţionat suprapuse şi evenimente reale din viaţa celor doi scriitori sunt dinadins încurcate. De nealterat au rămas Lisabona, cu toate străzile ei străbătute de paşii marelui Saramago şi ai aspirantului la celebritate José, şi respectul tânărului faţă de bătrân: când îl întâlneşte prima dată pe Saramago, José dă din greşeală peste un pahar cu apă, apoi este marcat până şi de textura pielii bătrânului scriitor, şi ulterior trăieşte un atac de panică când se vede blocat în lift cu Saramago.
„Existau cuvintele şi existau tăcerile, ce gândea Saramago şi ce alegea să nu gândească în acel moment.”
Aşadar, Saramago este prezentat ca un zeu şi nu poţi decât să presupui că aşa l-a văzut (şi îl vede) nu doar José, tânărul din carte, ci şi Peixoto. Superbă găselniţa lui de a explica lucruri prin note de subsol scrise de José ori de a tăia textul acolo unde naratorul nu era hotărât dacă să lase sau nu o anumită formulare. Şi foarte elegant modul în care – cum altfel decât printr-o astfel de notă de subsol? – a ales să explice alegerea formulei biografice:
„Cărăm cu noi greutatea a ceea ce cred ceilalţi că suntem. Ceilalţi au avut acces la o parte din noi şi şi-au tras concluziile. De multe ori, ceilalţi nu ne lasă să ne schimbăm pentru că nu sunt dispuşi să schimbe felul în care ne văd, dacă ar face-o ar însemna să se schimbe ei înşişi. Biografiile sunt depozite pentru convingerile pe care le-au avut ceilalţi despre noi. Imperfecţiunea acestei metode e evidentă.”
„Autobiografia” nu o să placă tuturor cititorilor (nicio carte nu reuşeşte asta, nu-i aşa?), dar este scrisă cu o măiestrie şi cu o dedicare incredibile. Clar, o carte care nu ar fi arătat aşa dacă Peixoto nu ar fi nutrit un respect uriaş faţă de Saramago. O bijuterie de intertextualitate şi un reper pentru modul în care se poate scrie cu veneraţie şi totuşi graţios despre o personalitate.
José Luís Peixoto, „Autobiografia”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, traducere de Simina Popa, nr. pagini: 256
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie de Annie Spratt pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu