Volumul Dezonoare. O viață reconstituită, a fost tradus recent în cadrul Anansi. World Fiction de la Editura Trei, iar Lea Ypi vine la București, ca invitată a The Power of Storytelling 2026.
O puteţi întâlni vineri 20 martie, ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, unde va vorbi şi despre această carte în prezența scriitorului și jurnalistului cultural Marius Constantinescu și a scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial Anansi. World Fiction.
Cartea a fost tradusă de Bertha Savu şi ne bucurăm să vă putem oferi un fragment pentru a vă convinge să mergeţi la evenimentul de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu ori doar pentru a o citi mai departe pe Lea Ypi.
Despre carte
Când Lea Ypi descoperă o fotografie a bunicii sale, Leman, în luna de miere în Alpi, în 1941, postată de un străin pe rețelele de socializare, se confruntă cu întrebări tulburătoare. În timpul copilăriei, i s-a spus că fotografiile din tinerețea bunicii sale au fost distruse în primele zile ale comunismului în Albania. Dar iat-o pe Leman împreună cu soțul ei, Asllan Ypi: proaspăt căsătoriți și plini de farmec, în timp ce Al Doilea Război Mondial făcea ravagii. Urmează o reconstituire palpitantă a trecutului, care ne transportă în lumea dispărută a aristocrației otomane, în perioada formării Greciei și Albaniei moderne, a crizei financiare globale, a ororilor războiului și a începuturilor comunismului în Balcani.
În timp ce investighează adevărul despre familia sa, Lea Ypi se luptă cu incertitudinile. Cine este adevărata Leman Ypi? Ce a determinat-o să se mute la Tirana în tinerețe și să se căsătorească cu un socialist care simpatiza cu Frontul Popular, în timp ce tatăl lui conducea un guvern colaboraționist? Și de ce zâmbea în iarna anului 1941?
Lea Ypi ocupă catedra Ralph Miliband de politică și filosofie la London School of Economics. Prima sa carte, Liberă: Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, a câștigat premiul Ondaatje și premiul Slightly Foxed pentru cea mai bună biografie de debut și a fost nominalizată la Premiul Baillie Gifford și Premiul Costa pentru biografie. Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi.
FRAGMENT
Cu mișcări lente, deliberate, a împăturit încă o dată foaia de hârtie și a strecurat‑o la loc în buzunar.
— Iată, mai limpede de atât nu se poate. Acum, gândiți‑vă ce ați fost întrebați azi în fața subcomisiei: CE SUNTEȚI VOI?
A tăcut un scurt răstimp, așteptând să i se răspundă la întrebare, dar când toți de pe terasă au întors privirile în altă parte, în mod limpede bulversați, doctorul s‑a hotărât să continue.
— E o întrebare înșelător de simplă, atât de simplă, încât s‑ar putea nici să nu știți de unde să începeți. Înțeleg, credeți‑mă pe cuvânt – și noi, evreii, avem aceeași problemă. Vă rog să vă concentrați și să vă gândiți un pic la asta. Ce sunteți voi?
Continua să domnească tăcerea. Leman i‑a privit rând pe rând: pe mătușa ei, care se uita lung în zare, pe bunica și apoi pe tatăl ei. Dintr‑odată, Avni Bei a împins‑o cu blândețe jos din poală și s‑a întins după un șirag de mătănii care zăcea pe masa cu tăblie de marmură, trecându‑le printre degete una câte una, de parcă ar fi numărat mai multe opțiuni posibile.
— Se pare că nu știți să răspundeți la întrebarea asta, a continuat Elias impasibil. Dar nu mai stați atât pe gânduri – nu e decât o etichetă, o convenție. De fapt, nici măcar nu trebuie să aveți un răspuns. Puteți doar să pretindeți că‑l aveți, pentru că sunt foarte multe lucruri în joc. Nu vă faceți griji, doar spuneți ceva, orice. Fără un răspuns din partea voastră, acei domni de la Liga Națiunilor nu ar ști cum să‑și aplice regulile, iar termenul‑limită pentru încheierea schimbului de populație e în patru luni de acum încolo. Când le‑ați spus că ați fost crescuți în religia musulmană, dar că acasă vorbiți uneori albaneza, iată, a fost un început. O fi ea o zonă cam gri, dar tot e utilă. Ei nu se pot hotărî odată, cadrul pus la punct pentru soluționarea acestei probleme nu poate alege pentru voi, așa că voi trebuie să faceți o alegere. Într‑adevăr, unul dintre criteriile menționate e „conștiința națională“. Delegația crede cu tărie că „dorința categorică a populației de a fi sau nu inclusă în schimb nu ar trebui să fie ignorată“.
A dat să‑și vâre din nou mâna în buzunar ca să scoată foaia de hârtie, vrând probabil să se asigure că reținuse totul exact.
— Doctore Elias, vă rog, lăsați hârtia aia, nu‑ncepeți iarăși cu acele cuvinte! a exclamat Mediha Hanim. Îmi dau crampe la stomac.
— Bine, bine, i‑a răspuns, dar este un cadru remarcabil de flexibil, trebuie să recunoașteți…
— Poate, dar pentru amărâtul care a venit mai devreme la ușă nu e atât de flexibil, a protestat Selma.
Mediha Hanim a văzut‑o pe Dafne intrând cu o tavă pe care era așezată o carafă cu limonadă de trandafiri și a pus‑o să‑i aducă borcanele cu lipitori. A deschis unul dintre ele și a început să numere.
— Un, deux, trois… o auzeai murmurând ca pentru sine, dar când Omer a fost pomenit a doua oară, a ridicat ochii, plină de speranță.
— Amărâtul ăla nu a ales să se nască vorbind turcă sau albaneză.
Acum Selma se uita la ea.
— Și nici nu a avut niciun cuvânt de spus dacă să semneze sau nu acordul. Și, cu toate acestea, iată: mâine pleacă într‑un loc de care i s‑a zis că aparține, chiar dacă nu l‑a văzut niciodată, chiar dacă nu știe nici măcar dacă o ajungă acolo cu bine. Și, în orice caz, indiferent de asta, e un precedent foarte periculos. Acum, de fiecare dată când e război, cineva se va gândi că ar fi o idee bună să înceapă să facă troc de populație, să‑i oblige pe oameni să se mute dintr‑o parte a graniței în cealaltă, totul în numele unei înțelegeri civilizate. Mie, sincer, mi se pare ceva înspăimântător, a concluzionat ea și a dispărut imediat în casă.
— Îmi amintesc cum ne plângeam de exilul lui Ibrahim Pașa, a spus Mediha Hanim. Și cum până și el zicea că nu e corect, un cuvânt pe care nu‑l folosea cu ușurătate, vous le savez bien. Dar, cel puțin, el era unu… acum sunt forțați să se mute sute de mii.
Leman s‑a speriat să audă că, în funcție de cum alegea să‑și spună, s‑ar fi putut trezi expediată pe un vapor și s‑ar fi putut pierde de familia ei pe parcursul călătoriei.
„Ce sunteți voi?“ Vorbele doctorului Elias îi răsunau în minte. Era ea Leman Leskoviku sau Ibrahim Bei, era ea băiat sau fată, era grecoaică, turcoaică sau albaneză și, peste toate astea, de ce vorbea franceză?
În urmă cu câteva săptămâni, mătușa Selma îi po‑ vestise despre un loc în Elveția, unde oamenii vorbeau în franceză – ca și ei, ca toate familiile nobile din Imperiul Otoman – și unde, vara, puteai înota într‑un lac care se numea Léman – ca și ea –, un oraș pe nume Lausanne unde, acum un an sau cam pe‑acolo, oameni importanți s‑au adunat să semneze un document necesar ca să se încheie pacea de după război. „Dar de ce nu l‑au semnat înainte să înceapă războiul ca să nu trebuiască să se lupte?“ întrebase Leman, iar Selma doar ridicase din umeri. În tot cazul, documentul acela, îi explicase mătușa ei, odată semnat, ei bine, le spunea tuturor ce sunt și unde ar trebui să locuiască și, în funcție de cum își spuneau ei înșiși, acest loc putea fi foarte diferit de unde trăiseră înainte, și tocmai din această cauză portul lor fusese foarte aglomerat în ultimele luni, pentru că se întrezărea la orizont un termen‑limită de încheiere a schimbului de populație. Tot din același motiv, pe stradă, oamenii se întrebau unii pe alții dacă și când pleacă, dacă au, din întâmplare, ceva de vânzare înainte de plecare și dacă au găsit loc pe vapoarele cu aburi.
Dar Leman se gândea și la tăcerea apăsătoare cu care fusese întâmpinată întrebarea doctorului Elias – „Ce sunteți voi?“ – și la felul în care tatăl său o dăduse jos din poală când i se ceruse să răspundă, ca și cum întrebarea l‑ar fi făcut să nu se mai simtă în elementul lui, sau l‑ar fi înfuriat, de parcă ar fi fost vina ei că el nu știa să răspundă. Îi veneau în minte și încercările zadarnice ale Selmei de a o liniști spunându‑i că ea, Leman, nu avea motive să se teamă. Ei erau albanezi, sigur că erau, dar, cum nu trăiseră niciodată în Albania, nu erau întocmai la fel ca albanezii de peste munți, pentru că, spre deosebire de albanezii aceia, ei aveau acte grecești și, când călătoreau, toată lumea credea că sunt greci, și vorbeau greacă la fel ca grecii. Asta nu fusese de mare ajutor. Leman știa că nu sunt același soi de greci ca ceilalți greci, pentru că ei sărbătoreau Eidul, nu Paștele și, de Eid, îl chemau în vizită pe doctorul Elias, care venea întotdeauna, mai puțin dacă pica într‑o sâmbătă, și își aduceau aminte de vremurile de demult. Pe atunci, înaintea incendiului, zicea el, canarii cântau la fel de tare ca imamul de la moscheea Hamza Bei, dar de când minaretul a fost dărâmat cântecul păsărilor a devenit trist. Leman se întreba uneori dacă chiar o fi fost așa. După mintea ei, canarii cântau mereu cu glas vioi. Nimeni nu băga de seamă nici când una dintre cele o sută de păsări murea; restul de nouăzeci și nouă sunau exact la fel. Poate că doctorul Elias fusese cel care se întristase, s‑a gândit ea.
Dar acum înțelegea că mai erau și alții care sărbătoreau Eidul, oameni ca Omer, care nu era suficient de norocos încât să poată să‑și spună albanez și care a trebuit pur și simplu să plece pentru că asta hotărâseră domnii aceia de pe Lacul Léman. Erau oare aceiași domni care îl invitaseră pe tatăl ei să‑și prezinte punctul de vedere? Dacă Avni Bei, în loc să le răspundă la întrebări, întorsese de rușine privirea în altă parte și‑și numărase mătăniile? Dacă subcomisia – acum știa exact ce înseamnă – nu a crezut o vorbă din răspunsurile lui?
Își simțea inima bătând cu putere, și genunchii au început să‑i tremure. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai înspăimântată că s‑ar putea să i se întâmple în curând același lucru ca lui Omer și familiei lui, să fie dusă departe de casa ei, de canari, de Salonique la Magnifique, înghesuită pe un vapor, ca borcanele cu lipitori din sacul lui Omer, ca să fie trimisă Dumnezeu știe unde. A fugit de pe verandă și a intrat în casă. O s‑o mai întrebe pe mătușa Selma încă o dată – dacă domnii aceia au înțeles totul bine și ce însemnau toate astea. Selma era, până la urmă, singura în ale cărei explicații avea încredere deplină.
S‑a uitat mai întâi în salon, oprindu‑se în fața portretului uriaș al bunicului său Ibrahim Pașa, admirându‑i postura distinsă, expresia gravă a feței, ochii de un albastru‑intens și privirea distantă care nu te lăsa să‑i ghicești emoțiile, părul cărunt care contrasta cu roșul‑închis al fesului. Totul în tablou era menit să‑i inspire privitorului admirație și respect. Și atunci, dacă nici omul care se luptase toată viață ca să‑l salveze pe marele sultan al marelui Imperiu Otoman, dacă nici Ibrahim Pașa n‑ar fi putut să răspundă la întrebările subcomisiei sau să oprească delegația de pe malul lacului, ce speranță mai putea fi pentru oamenii simpli ca ea, care nu erau îndeajuns de însemnați încât să le fie pictate portretele?
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Anna Hunko / Unsplash
scrie un comentariu