Anul acesta a venit cu câteva lecturi faine în ceea ce privește poezia. Unul dintre volumele pe care le voi tot recomanda de-acum înainte este Sunt liniștită, mi-e frică al Ștefaniei Mihalache, apărut la Editura Paralela 45. O splendoare vizuală, îmbogățită de ilustrațiile lui Laurențiu Midvichi. Rar ți-e dat să citești un volum-album îngrijit în felul acesta.
Poezia curge Din toate colțurile lumii, Din toate inimile sensibile, Din toate vârstele, genurile, rasele și clasele, Versuri pornesc de la ambele capete ale curcubeului Și se întâlnesc la mijloc, unde el face o burtă. Bine te-am găsit, World poetry, Ai venit exact la timp, Acum, când sunt liniștită.
O voce feministă dominată nu doar de frici, ci și de instincte, sfâșiată nu doar de vagi nemulțumiri, ci și de solicitările excesive ale cotidianului. Un ton sincer, aproape vulnerabil, o ironie subtilă și un discurs direct. Așa aș caracteriza întregul volum după prima lectură.
Mărturisesc că sunt multe poeme care au cerut recitire, unele care aproape au urlat la mine, altele în care autoarea a pus punctul pe i în locul meu – și probabil în locul multora dintre noi.
E o memorie plastică în poemele astea, o memorie ce recompune amintiri, ce retrăiește momente. O memorie conștientă că poți eșua, că există frică, vulnerabilitate, că nu mereu există control – și totuși, liniștea aia că poți modifica scopul în funcție de context.
Memoria nu e doar un depozit pasiv al trecutului, ci un proces activ, capabil să creeze sensuri noi.
Un exemplu puternic este Antinatura care mă desparte, în care Ștefania Mihalache mărturisește acea ruptură față de natură. O natură privită printr-un filtru artificial, care accentuează sentimentul de înstrăinare. Este despre barierele, uneori autoimpuse, care ne împiedică să ne conectăm la realitatea din jur.
O altă temă recurentă este constrângerea. În Space shoes, aceasta apare în relația mamă-copil, unde regulile impuse din copilărie creează o senzație de captivitate chiar și la maturitate. Un alt exemplu este Poveste galactică, unde perspectiva devine mai amplă, iar constrângerea poate fi familială, istorică sau socială, dacă privim dincolo de cuvinte. Ambele texte conțin o figură feminină autoritară, detaliu care poate sugera un control simbolic asupra identității copilului.
Poezia Ștefaniei Mihalache este un spațiu al introspecției, unde analiza experienței de viață se împletește armonic cu o sensibilitate rafinată.
O carte precum o trusă de medicamente. O deschizi, îți iei calmantul potrivit, mergi mai departe, complet refăcut ori doar maschezi unele simptome.
Vă las câteva doze mai jos:
Frica mea nu tace decât Când îndes în țeava asta de cuvinte scrise Precum în copilărie Cornetele de hârtie Cu ace de siguranță desfăcute la vârf. Eu nu puneam niciodată ace, Abia acum pun. Și țintesc și suflu cornetele mele bumerang. ∞∞∞ Mintea alunecă Dă o tură-două Până se întunecă, Mintea se duce la culcare târziu Așteaptă parșivă Să adoarmă întâi trupul Și după ce se asigură Că-l are în totalitate la dispoziție Începe să-l deșire toată noaptea Propoziție cu propoziție. Dă-te de trei ori peste cap ∞∞∞ Și fă-te un avocado Fă-te o burtă de viezure femelă Fă-te o picătură pe o lamelă Acum încorporezi, Timpul expulziei a trecut Acum descoperi cum să fii Conținerea care nu conține Acum trebuie să naști invers Adică să naști ceea ce nu e al tău Să nu reții la sursă nimic Să nu crești Să nu-ți fie sete și să nu aștepți niciun pahar Dacă vrei să trăiești.
Ștefania Mihalache, „Sunt liniștită, mi-e frică”, Editura Paralela 45, anul publicării: 2024, nr. pagini: 278
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Francesco Ungaro / Unsplash
scrie un comentariu