O explorare onestă, abruptă și tăioasă a propriului univers: „Borgo Sud” de Donatella di Pietrantonio

Nominalizat la Premiul Strega 2021, romanul Borgo Sud de Donatella di Pietrantonio, apărut recent la Editura Polirom, continuă povestea din Cea care se întoarce, aducând însă în fața noastră, de data aceasta, o protagonistă ajunsă la maturitate și fiind, în același timp, un roman autonom.

L’arminuta sau „cea care se întoarce” își confruntă astfel demonii trecutului din perspectiva de adult, descoperind mult prea târziu felul în care ceea ce nu lăsăm în urmă nu ne dă voie să mergem cu adevărat mai departe. Dezrădăcinarea, traumele copilăriei prin lipsa afecțiunii din partea mamei biologice, relațiile dintre mamă și copil și lipsa comunicării sunt nu doar unele dintre temele întâlnite la Donatella di Pietrantonio (așa cum se regăsesc și la Elsa Morante, Elena Ferrante, Nadia Terranova), ci și elementele formatoare care o vor face pe protagonista din Borgo Sud să ignore semnele unei relații care se apropie de sfârșit, din dorința de a continua să fie iubită cu orice preț.

În Borgo Sud, trecutul revine cu o forță ca de furtună, cu mici cutremure care șubrezesc relațiile de fațadă și armistițiile încheiate din nevoia de a merge mai departe. Adriana, sora protagonistei, capătă de data aceasta un rol important, fiind esențială pentru ceea ce reprezintă comunitatea din regiunea Abruzzo, relațiile de acolo, modul de trai, dar și pentru a sublinia aceleași răni care nu se vindecă nici la maturitate.

Ca și la Elena Ferrante, apar și aici diferențele majore dintre cea care se desprinde pentru a studia, pentru a-și lăsa în urmă trecutul din Pescara, cu tot ce înseamnă acesta (emoții neexprimate, lipsa iubirii, o familie dezmembrată, dialectul, grosolănia unor gesturi sau acțiuni) și cea care va rămâne (Adriana), sacrificând tot ceea ce ar fi putut să fie, încercând să își găsească însă locul în ceea ce ajunge să fie „acasă”.  „Ce‐avem noi aici nu găsești nicăieri altundeva”, îi va spune Adriana, sub forma unui reproș, amintindu-i că la Borgo sunt cu toții ca o mare familie. „Rămânerea înăuntrul cercului înseamnă forță, viață, sens al existenței. Ieșirea din el înseamnă pierdere, amestec”, acestea sunt contururile care le trag pe cele două surori înapoi către „rădăcinile dureroase” ale copilăriei.

Dacă tânăra profesoară de literatură italiană se retrage o vreme în Franța, Adriana, „un înger cu sabie”, „neîndemânatic”, exploziv și brutal, o aduce înapoi, o reține prin simpla ei prezență, prin abilitatea de a călca orice granițe, de a invada orice spațiu personal. „Un întreg trecut mă trăgea înapoi, ca un arc întins care e eliberat brusc și revine în poziția inițială”, va recunoaște protagonista. Adriana e însăși Pescara, e tot ce reprezintă Abruzzo, e orașul cu gustul sărat al mării, iar Vincenzo, copilul ei, va primi același botez nescris.

Vom regăsi, și de data aceasta, personaje pătimașe care fie își reprimă emoțiile, fie explodează tocmai din cauza acestei reprimări și se trece, nu de puține ori, „de la duioșie pătimașă la furie dezlănțuită”. Adriana e forța brută, diamantul neșlefuit, cea căreia părinții nu i-au sprijinit dorința de a ajunge topograf, liantul care nu se va rupe niciodată: „Sora mea reușea să mă tragă înapoi, acolo unde se afla tot ce voiam să las în urmă”.

Părinții celor „două surori lăsate de izbeliște, pe cont propriu, singure pe lume” nu mai au niciun copil sub acoperiș: aceștia sunt risipiți în lume, cât mai departe de o copilărie comună. În feluri diferite, au cu toții un sentiment asemănător. În ciuda unor chipuri parentale, cu toții se simt orfani: „Eu eram și mai orfană decât ea, dar știam să ascund golurile. Fluturam ilicit o falsă normalitate. Așa m‐am legat de Piero. În unele duminici de iarnă nici nu aveam chef să ne ridicăm de pe canapea ca să ieșim în oraș. Singurătățile noastre împreunate ne încălzeau până la oase”. Relația protagonistei cu Piero are la bază un compromis invizibil, o alianță care va continua, în tăcere, chiar și după ce acesta nu va mai locui sub același acoperiș. Armistițiul rezistase, ascuns, dintr-o iubire oarbă și din teama de abandon:

„Piero avea în jurul său un fel de câmp magnetic, care în timpul anilor noștri de căsnicie îmi respingea supărarea, înlătura anumite întrebări, genera echivocuri. Nu am trecut niciodată cu adevărat dincolo de acea limită, nu am ajuns nicidecum la adevăratul Piero. Îmi era teamă să pătrund dincolo de aparențele calme precum marea de după dunele de la Cerrano”.

Abandonul pe care simte că îl poartă cu sine („Aveam eu ceva ce chema abandonul”) capătă un simbol mult mai puternic, sfârșitul iubirii înseamnă sfârșitul vieții (Verrà la morte e avrà i tuoi occhi –  Va veni moartea și va avea ochii tăi, titlul unui volum postum de versuri al lui Cesare Pavese (1908‐1950) pe care i-l dăruise lui Piero). Pentru a continua să trăiască, ea va continua să îl iubească:

„În acel moment nu eram pregătită să exist într‐un viitor diferit de al lui. Nu am fost niciodată, nici după acel moment, nici astăzi. Încă nu îmi vine să cred, doar păstrez distanța pe care mi‐am impus‐o. Am rămas fidelă unui bărbat care nu mă putea iubi. E secretul meu, gestul meu de credinţă”.

Nu este însă un gest de credință, ci un punct de sprijin de care are nevoie pentru a continua.

Relația cu mama biologică e ceea ce va contura viața de adult, ceea ce va duce la rănile mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult sau mai puțin conștiente. Donatella di Pietrantonio scrie așa cum operează un chirurg: tăios, rece, uneori brutal, concis. Cel mai mult se remarcă acest stil atunci când relația dintre mamă și fiică iese la iveală:

„Mama îmi ocupa spațiul interior, era o prezență reală și feroce. Rămânea în mare parte o necunoscută și nu am reușit niciodată să pătrund misterul reprezentat de afecțiunea ei tăinuită. O să‐mi reglez conturile cu ea abia pe patul de moarte”.

Acesta e portretul fragmentat al celei care nu a știut să-și exprime emoțiile, incapacitate moștenită, fără îndoială, de la propria mamă. „Mereu imprevizibilă”, avea când „un interes neașteptat”, când „se închidea iar în sine”: 

„Îi cunoșteam acele manifestări de grijă, precum și inconsecvenţa lor. Încercam să îi atrag atenția, dar era ceva ce nu ținea de merit sau de vinovăție. Dacă aș fi știut asta de când eram mică, dacă mi‐aș fi dat seama că afecțiunea ei nu depindea de mine, aș fi economisit toată energia aia consumată inutil”.

Rana e însă provocată și nu se va vindeca niciodată, „îndoiala profundă” că ar fi fost „demnă de dragostea” mamei va rămâne mereu ca un cărbune încins.

Aceeași mamă, incapabilă să-și manifeste emoțiile, se va închide și mai tare în sine, se va prăbuși în interior odată cu moartea lui Vincenzo, fiul ei, cel al cărui nume va fi dat mai departe de către Adriana propriului copil. Față de mamă, nu mai poate fi vorba de iertare, de uitare, de o împăcare cu ea și cu trecutul:

„I se dăruise toată lui Vincenzo cel de la cimitir. Un fel de anestezie o ținuse departe de noi, cei care supravieţuiserăm. Așa a lăsat‐o pe Adriana să‐i scape, cum pierzi o monedă sau cheile de la casă. Cum mă pierduse și pe mine la șase luni. Și‐a dedicat toată atenția singurului dintre noi care nu mai avea nevoie de ea. Fusesem de multe ori geloasă pe mort. Amintirea e o formă de reproș. Și nu reușesc să o iert”.

Singurele forme de evadare sunt prin reinventarea propriei persoane, îndepărtarea cât mai puternică de trecut (prin educație, prin construirea unei cariere, prin pătrunderea într-o altă clasă socială – aspecte întâlnite și explorate pe larg în Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante), renegarea „rădăcinilor dureroase”, instalarea unei „rușini” care să amorțească și mai mult orice fărâmă de emoție față de acel trecut.

Relația apropiată cu Adriana poartă cu sine copilăria însăși, rănile și traumele care vor deveni prezente. A o accepta pe Adriana în viața ei înseamnă a-și mărturisi trecutul, a accepta de unde vine, a-și vedea, la lumina zilei, rănile nevindecate:

„Am împărțit cu sora mea o moștenire de cuvinte nerostite, de gesturi absente, de îngrijiri refuzate. Și rare, neașteptate atenții. Nu am fost copiii unei mame. Încă suntem, vom fi mereu, două fete fugite de‐acasă”.

Va exploda și ea când mama lor va ajunge în spital, va exploda într-o discuție cu tatăl, descoperind aceeași furie pe care o remarcă și, mai mult, o recunoaște la sora ei:

„Dacă așa stau lucrurile, mi‐e rușine pentru ea: are și‐acum obiceiul să sară la bătaie. O face când nu reușește să se impună doar cu vorba. Numai pe copilul și pe sora ei i‐a ferit de asta, dar furia ei se dezlănțuie asupra noastră, a tuturor, ca o tară ereditară, ca un păcat originar. E ceva ce avem în sânge, e cuibărit tainic în noi”.

Nimic din trecut nu poate fi lăsat cu adevărat în urmă, iar în formarea adultului își fac loc nu doar gesturile și acțiunile părinților, ci tot ceea ce reprezintă un loc, cu peisajele sale, cu mirosul sărat venind dinspre mare, cu obiceiurile unei comunități anume, cu lucrurile vizibile și invizibile care ni se adaugă, an de an, pe măsură ce creștem, întocmai ca solzii unui pește.

Donatella di Pietrantonio continuă, cu mare succes, linia scriitoarelor care au adus maternitatea în prim-planul literaturii și care au pus pe scena lumii temele majore care ne vorbesc indiferent de limbă și indiferent de țară. Forța acestor scriitoare vine dintr-o explorare onestă, abruptă și tăioasă a propriului univers, disecând nemilos experiențele formatoare tocmai pentru a preda altora, mai departe, ștacheta propriilor salvări.

Donatella di Pietrantonio, „Borgo Sud”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 216, traducere: Mihaela Găneţ

Puteţi cumpăra cartea de la:

---

Fotografie reprezentativă: Lorenzo Lamonica / Unsplash