„(…) datorită iubirii pe care o simt doi oameni unul faţă de celălalt, datorită acestei iubiri care le face inima să tresalte, omul poate îndura suferinţa, deziluziile, umilirile de tot felul, (…) doar iubirea asta poate schimba lumea şi o poate face armonioasă.”
Probabil n-aş fi ajuns să citesc această „evanghelie”, dacă nu aş fi văzut că a fost scrisă ca un omagiu adus lui José Saramago, un scriitor pe care l-am citit cu drag ani la rând şi la care probabil mă voi întoarce. Şi poate că a mai contat şi faptul că scriitoarea, Maryse Condé, este (a rămas) una dintre cele mai puternice voci ale literaturii din Caraibe – Marea Doamnă a literaturii din acea zonă. Sigur că a contat, după cum foarte interesantă mi s-a părut şi ideea de la care porneşte romanul: posibilitatea unui mesia actual, al unui mesia postcolonial, care să se confrunte cu realităţile lumii actuale.
Dar ştiţi ce a contat cel mai mult? Faptul că am descoperit modul în care a fost scrisă această carte: având probleme de vedere spre sfârşitul vieţii (scriitoarea a decedat anul trecut), Maryse Condé a scris fiecare capitol mai întâi în mintea sa, după care i l-a dictat soţului şi traducătorului său, Richard Philcox.
Şi am început textul meu de recomandare cu rândurile care încheie cartea poate şi pentru că le consider esenţa acestui roman. Da, iubirea este cea care contează cu adevărat în viaţa aceasta semnificativă şi nesemnificativă în acelaşi timp, iubirea este singurul element care dă sens şi echilibru unei vieţi şi unei lumi pline de inechitate şi conflict, de nedreptăţi, frustrări şi nefericiri de neînţeles.
Mesia inventat de Maryse Condé la capătul carierei sale literare poartă numele de Pascal şi apare în carte ca un copil abandonat la naştere, care are încă din primii ani un destin ales. Ce face Pascal pare mai tot timpul special şi oarecum predestinat. În acelaşi timp, cum romanul se doreşte un soi de parodie la viaţa lui Iisus povestită în Noul Testament, diversele episoade revelatoare pentru excepţionalitatea lui Pascal au o puternică tentă de comedie. Doar un exemplu: plecând în căutarea tatălui său, despre care află că este considerat un fel de zeu, la un moment dat Pascal este aproape să-l vadă, având chiar o întâlnire programată.
„ – (…) N-o să vă întâlniţi cu tatăl dumneavoastră, din păcate; a trebuit să plece ieri în grabă spre India.
– India? a repetat Pascal năucit, întrebându-se: Tată, de ce fugi de mine? Tată, de ce m-ai părăsit? (p. 93)”
Replicile acestea sau paralele cu textul biblic apar mereu în cheie ironic-amuzantă, Pascal întruchipând mai degrabă un semiinconştient năuc, un tip care fumează ţigări Lucky Strike, mestecă gumă sau mănâncă bomboane cu mentă, are tot felul de aventuri amoroase şi se lasă purtat de valul inerţial de popularitate, pe care nu-l înţelege, deşi ocupă de câteva ori poziţii de consiliere, de lider al mulţimilor.
În căutarea tatălui adevărat, Pascal se va întâlni cu „Duhul Sfânt”, întruchipat aici de un soi de ajutor al tatălui său (cum altfel?), al cărui nume este Espíritu, îşi va face şi discipoli, desigur, îl va cunoaşte până şi pe Iuda – aici, Judas Eluthère – şi va afla că mama lui adevărată s-a convertit la Islam şi poartă acum numele de Fatima.
Cu tente utopice, povestea imaginată de Maryse Condè va fi un deliciu pentru cei care privesc literatura ca pe un joc în care imaginaţia deţine rolul principal. Totuşi, scenariul prestabilit de paralela cu Noul Testament a impus textului anumite limite care nu aveau cum să nu afecteze imprevizibilul. Ce place este tonul uşor jucăuş al scriiturii, senzaţia că nimic nu pare luat în serios, ce displace este previzibilul şi fuga cu care se trece peste anumite momente şi personaje.
„De ce stârnea atâta fervoare? De ce povestea improbabilă a unui nou mesia hărăzit să facă lumea mai armonioasă căpătase un aşa răsunet? De ce unii îi luaseră apărarea cu înflăcărare, în timp ce alţii îl puseseră la stâlpul infamiei?” (p. 90)
Finalist al International Booker Prize 2023 şi recompensat cu Premiul Noii Academii Suedeze pentru Literatură (Premiul Nobel alternativ) 2018, romanul „Evanghelia după Lumea Nouă” trece prin toate temele pe care le-a tratat de-a lungul timpului această mare scriitoare: inegalităţile sociale, moştenirea colonialismului, sclavia şi problemele generate de diferenţele de rasă şi religie. Şi oricât de idealist şi de banal poate părea citatul din introducere, el chiar este mesajul cărţii şi cel mai reprezentativ pasaj. Nu degeaba Maryse Condè a ales ca acestea să fie ultimele rânduri din poveste, din ultimul său roman, din ultima sa carte.
Maryse Condé, „Evanghelia după Lumea Nouă”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 288, traducere din limba franceză: Alexandra Cozmolici
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul:
Fotografie reprezentativă: Eric Dekker / Unsplash
scrie un comentariu