Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Parcul pentru câini de Sofi Oksanen, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean.
Autoarea bestsellerului Purificare • „Tulburător până la ultima pagină.” (Les Inrockuptibles)
Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki pentru a urmări obsesiv o familie parcă ieşită dintr-o reclamă: un cuplu frumos şi prosper, cu doi copii şi un câine. Gestul ei nu e nejustificat, însă e periculos, căci între tânăra ucraineancă şi fericita familie finlandeză există o legătură tainică, pe care doar cea dintâi o ştie. Acea legătură ascunde multă suferinţă, o poveste de iubire chinuită şi o întreagă încrengătură de evenimente din trecut, ce implică trădări, crime şi speranţe de salvare. Prin vocea Olenkăi, care îşi rememorează viaţa într-un moment de criză, Sofi Oksanen ne dezvăluie o lume crudă şi violentă din anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, o lume unde sărăcia, privatizările dubioase, clanurile interlope, drogurile, omorurile şi abuzurile sunt realităţi curente. Este o lume unde nu există victime inocente şi unde Olenka, un fotomodel ratat care ajunge să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilităţii, încearcă să-şi croiască drumul spre prosperitate cu aceeaşi duritate ca toți cei din jurul ei.
„Sofi Oksanen a găsit în lumea clinicilor de fertilizare imaginea perfectă a inegalităţii despre care ne vorbeşte Parcul pentru câini… Este o critică extraordinară a societăţii actuale, prin care e pusă la zid această afacere cu fiinţe umane, unde profitul e mai important decât viaţa şi unde inegalităţile sociale au conturat un spaţiu cu reguli, tactici şi posibilităţi diferite pentru cei implicaţi. În plus, scriitoarea reuşeşte să controleze perfect realismul transformărilor psihologice care le înăspresc pe cele două protagoniste.” (Jyllands-Posten)
„Parcul pentru câini este un roman care ţi se strecoară pe sub piele, care te înţeapă cu ace ascuţite… Cu un stil de o duritate oţelită, strunjit elegant, limpede şi clar precum cristalul, Sofi Oksanen scrie despre felul în care lumea de azi închide ochii în faţa realităţii şi permite exploatarea nemiloasă a trupurilor femeilor.” (Dala-Demokraten)
„Thriller şi, în egală măsură, roman istoric, Parcul pentru câini este, în esenţă, un basm al Fraţilor Grimm devenit realitate.” (Lire)
Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului omonim, publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariţie, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze şi a fost distins cu numeroase premii prestigioase precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013) şi Norma (2015). Sofi Oksanen a scris şi alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane şi Purificare, au fost ecranizate. În 2013 scriitoarei i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.
FRAGMENT
„Aversiunea pe care o simţeam faţă de Lada Kravets era, desigur, compensată de ceea ce avea de oferit Viktor. Nu pot să neg asta şi nici să susţin că nu am fost vrăjită de bucata de marmură pe care Viktor mi‑a înmânat‑o ca s‑o examinez. Când acceptasem o întâlnire în biroul lui, îmi imaginasem că spaţiul acela oficial mă va ajuta să fac progrese. Dar am uitat imediat de sarcinile mele.
— Frumoasă, nu‑i aşa?
Am atins suprafaţa pietrei. Eram pe punctul de‑a o săruta, atât de minunată era. Lumina ochilor omului de afaceri Ghenadi Vekselberg, Centrul Menora, era de multă vreme subiectul preferat de conversaţie al lui Viktor, iar bucata asta de marmură arăta cât de strălucitor promitea să fie. Infrastructură pentru conferinţe internaţionale, un hotel de cinci stele, un muzeu dedicat Holocaustului. Un parcurs cronologic care să prezinte trecutul măreţ şi trist al oraşului, dar şi viitorul lui triumfal. În câţiva ani Menora avea să fie cel mai mare centru evreiesc cultural şi de afaceri din lume. Dacă Dnipro era de mult un nod comercial important, acum avea să acceadă la un cu totul alt nivel. Eram onorată să fiu printre cei dintâi care vedeau planurile.
— Astea le‑am primit azi de la naşul meu şi de‑abia aşteptam să ţi le arăt, mi‑a spus Viktor, mângâind desenele de pe birou. Nici măcar tata n‑a apucat să le vadă.
Aveam şi eu ceva să‑i arăt lui Viktor, ceva care mă făcea să mă simt agitată. Am aranjat întâlnirea după ce am primit într‑un final rezultatele spermogramei făcute la clinica noastră, care arătau că endometrioza de care suferea soţia lui, conform medicului acesteia, nu era singura noastră problemă: spermatozoizii lui Viktor aveau mobilitate de tip C. Nu puteam aborda o problemă atât de delicată până nu vedeam măcar un semn cum că Viktor ar fi pregătit să se confrunte cu această problemă. Conversaţia despre Menora era doar un alt mod de a evita adevăratul subiect.
— Îl cunosc bine pe Vekselberg, a spus Viktor parcă în treacăt. Goşa, partenerul de afaceri al naşului meu, e un om mare.
Viktor a folosit porecla lui Ghenadi Vekselberg cu căldura celor care petreceau mult timp împreună şi erau legaţi printr‑o prietenie la fel de solidă ca averile cu tradiţie. Am înghiţit în sec, sperând aiurea ca rezultatele analizelor să se evapore din geanta mea sau, printr‑o minune, să devină mai bune.
— Aţi putea avea şi voi un birou aici, a spus Viktor şi a bătut cu degetul peste desenele Centrului Menora. Sunt sigur că Goşa ar fi interesat.
Bucata de marmură mi se încălzise în mână. Pătrundeam prin uşi care în trecut îmi fuseseră închise. Acum nu mai erau aşa şi senzaţia era una incitant de plăcută. Era viitorul pe care îl meritam. Apăsarea care mă urmărise încă din aeroport dispăruse, iar pentru mine asta era suficient. Nu mă interesa cum îşi făcuse Viktor Kravets averea. Eram captivată, eram subjugată complet de marmura aceea.
— Nu ştiam că Vekselberg e interesat de domeniul nostru.
— Puţin evrei ortodocşi îndrăznesc fie şi să discute asemenea chestiuni, deşi mulţi dintre ei au probleme similare.
N‑aş fi ghicit că Viktor era conştient de faptul că exigenţele purităţii religioase complicau obţinerea unei sarcini în caz că ovulaţia femeii nu respecta formula impusă de rabini.
Unii preferau să apeleze la serviciile clinicii noastre în loc să întreţină relaţii sexuale în zilele interzise de religie, chiar dacă acele zile se nimereau să fie fertile. Şefa avea să se bucure grozav. În oraş existau multe familii evreieşti bogate, iar datorită noului centru, vor apărea tot mai multe.
— Ia pozele cu tine. Îi poţi arăta planurile şefei tale.
Am băgat fotografiile în geantă, având grijă să nu le îndoi. Nu era momentul pe care îl aşteptam. Dar dacă acel moment nu se va ivi niciodată? Am decis ca Aleksei sau un curier anonim să‑i livreze mai târziu rezultatele lui Viktor, ca să aibă timp să le digere în linişte. Apoi voi încerca din nou.
Pe biroul lui Viktor nu se vedea nici o fotografie cu soţia lui. Nimic din acea încăpere nu sugera că Viktor ar fi însurat. Nici măcar nu purta verighetă.”
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Annie Spratt pe Unsplash
scrie un comentariu