Respingerea poeţilor este dovada cea mai exactă a unui timp nefast. – Ismail Kadare, Dimineţi la Café Rostand
A-l citi pe Kadare înseamnă a te pregăti pentru lecţii oneste de dragoste şi război. Scriitorul albanez născut în 1936 a fost, de la bun început, un observator atent al lumii care îi arăta, an de an, un chip aproape de neînţeles. Parcursul său în lumea literară (romanul din 1963, Generalul armatei moarte, îi aduce binemeritata faimă) a străbătut adesea baricade pe care mulţi dintre scriitorii români le-au cunoscut în comunism. În 1990 a primit azil în Franţa, revenind în Albania în 2001. Volumul prezent de eseuri și scrieri memorialistice, Dimineţi la Café Rostand (2014; Humanitas Fiction, 2021), se remarcă printr-o analiză fidelă şi obiectivă a unora dintre cele mai întunecate timpuri ale ţării natale, de la negura imperiului otoman până la dezbinarea comunistă.
Volumul Dimineţi la Café Rostand lasă loc şi farmecului pe care Kadare nu-l ratează oriunde s-ar afla: fie la Paris, în Jardin du Luxembourg, acolo unde se plimbă şi Modiano (amândoi scriitorii fiind la acel moment pe lista pentru Premiul Nobel), fie în Tirana, capitala Albaniei, acolo unde durerea faţă de destinul întristător al unor cunoscuţi poeţi şi scriitori împarte un spaţiu comun cu o poveste de iubire de tinereţe şi timpuri care au avut nevoie de zeci de ani pentru a se putea rescrie în prezent.
Este, mai ales, un volum în cercuri, un mozaic răpitor al momentelor esenţiale din istoria literaturii născute în Albania. În aceeaşi carte regăsim Albania în contextul european şi occidental, comunismul şi „întunericul otoman” în Albania, mai apoi, mai spre centru, literatura în comunism coborând, desigur, înspre vieţile scriitorilor în miezul cenzurii, al alungării din spaţiul public, al ştergerii unor definiţii fără de care literatura nu putea supravieţui. „Reeducarea” poeţilor, ca manevră a cenzurii totalitariste, rămâne un moment sumbru şi nefast.
Un miracol (o invitaţie pe care nu a văzut-o nimeni, nici măcar Kadare) declanşează o primă vizită la Paris, în 1970, iar de acolo totul se înscrie în ceea ce veţi regăsi şi aici, în acest melanj armonios între ceea ce a fost Parisul, ceea ce a fost Tirana şi ceea ce sunt azi cele două lumi care nu par să se fi regăsit pe deplin. Nume importante de scriitori se perindă în paginile scrise de Kadare, amintiri pline de obiectivitate şi detalii duioase fac din acest volum o veritabilă mărturie universală datorată celor care nu au reuşit să se salveze din inima dictaturii de orice fel:
„Şi totuşi literatura va încerca, indiferent de împrejurări, să-şi păstreze caracterul elitist. După întunericul otoman şi puritanismul mânăstiresc, scriitorii albanezi au fost puşi dinaintea celei mai surprinzătoare probe, anii comunismului, atunci când mâinile cu bătături, sudoarea salopetelor şi celelalte lucruri îngrozitoare vor încerca să ocupe locul parfumului, al blândeţii şi al lacrimilor”.
Este „cronica închiderii multor cafenele”, un volum al tinereţii şi al maturităţii deopotrivă, al unui stil care nu poate fi confundat, presărat adesea cu un umor fin şi, mai presus de toate, sincer: „Zboară doi nebuni, mi-am zis. Unul de pe vremea monarhiei, celălalt din socialism”. Dincolo de paradoxurile constante pe care Kadare şi le întipăreşte, prin scris, în memorie, sunt şi acele recunoaşteri complete ale unor adevăruri cumplite:
„Să fii abandonat în literatură este, fără îndoială, o nenorocire. Dar să ştii asta, să fii conştient de ea, este o dublă nenorocire”.
Prin Dimineţi la Café Rostand te îndrăgosteşti de adevăr, înainte de a te îndrăgosti de locuri. Vrei să vizitezi pe loc nu doar Parisul, ci şi Tirana. Vrei să vezi totul, cu ochii tăi, să testezi măsura în care ţi-ai putea da seama de tot ceea ce a fost şi mai este, de felul în care istoria ştie să şteargă, cu o neasemuită îndemânare, trecuturi cumplite. Să vezi dacă pe străzi fragmente irosite de poeme îşi aşteaptă un cititor rătăcit: „Dacă n-o iubeşti, literatura nu te iubeşte nici ea. Nici pe tine şi nici pe ea însăşi. Acesta e unul dintre acele fenomene inexplicabile din intimitatea ei. Şi aşa s-a întâmplat, pare-se, şi înainte, în momente de criză. Când iubirea din literatură începe să dispară, totul pare că se scufundă în banal”.
Kadare îşi cunoaşte trecutul, ştie pe deplin rănile poporului său, trecute şi prezente. Deplânge soarta poeţilor uitaţi, pierduţi în întunecimea nedreaptă. Deplânge, fără ascunzişuri, ceea ce l-a uimit şi l-a întristat în trecut, oricât de îndepărtat ar fi fost acesta. Nici sutele de ani de istorie plină de conflicte, nici trecutul recent nu pot face dreptate celor care au avut de suferit. A scrie despre ceea ce e cumplit în lume înseamnă a-i forţa pe ceilalţi să-şi ţină ochii deschişi şi, mai ales, chiar spre binele lor, să nu uite: „Acoperirea femeilor cu feregea avea să fie ca şi când lumea ar fi fost cufundată-n întuneric. Greu să fi găsit un amurg mai trist ca acesta. O noapte fără dimineaţă. Femeilor le va fi îngăduit doar să nască bărbaţi, mici masculi fricoşi şi geloşi, în vreme ce ele vor trebui să dispară de peste tot”.
Dincolo de orice însă, prin scrierile sale, iubirea îşi face loc ca unică rezolvare a unor conflicte care, de sute de ani, nu şi-au găsit rezolvare:
„În ţările şi în epocile în care iubirea face un pas înapoi pentru a ceda locul lipsei de iubire, suferă toţi, fără a şti de ce, şi toţi pierd câte ceva. Dar printre oameni există spirite sensibile, care nu suportă asprimea şi sunt frânte de ea”.
Cuceritor prin ceea ce scrie, Kadare invită la o analiză obiectivă a trecutului şi prezentului, oferind o perspectivă a celui care nu scrie pentru a convinge, ci pentru a-şi aminti. Şi tocmai prin această sinceritate deplină reuşeşte să convingă mai mult decât şi-a propus vreodată. Dimineţi la Café Rostand este mărturia completă a celui care, prin ceea ce scrie, lucrează necontenit la un viitor fără pată.
Ismail Kadare,„Dimineţi la Café Rostand”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 288, traducere şi note de Marius Dobrescu
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu