Giulia Caminito a reușit, prin fiecare roman al său și culminând cu cel mai nou, Apa lacului nu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), tradus exemplar de Oana Sălișteanu, să se numere printre scriitoarele pe care le asociem deja, când vorbim de literatura italiană, cu succesul Elenei Ferrante. Prin stilul și temele abordate, amintește fără îndoială de cea care a continuat, într-un fel, moștenirea Elsei Morante.
Crescând într-o sărăcie lucie în Italia anilor 2000, în apropierea lacului Bracciano, Gaia își împarte spațiul cu fratele mai mare, Mariano, tatăl invalid, o mamă ca o zmeoaică din basme care se luptă însă pentru supraviețuire și cei doi frați mai mici, gemeni. Existența Gaiei încearcă să se cațere pe tot ceea ce o poate salva din mediul în care fiecare zi e o bătălie gata pierdută. Lumea e nedreaptă, inechitatea socială e prima realitate pe care o conștientizează Gaia atunci când naivitatea copilăriei se cojește pentru a dezgoli greul infinit al traiului la limită.
Pe mama ei, pe Antonia, o disprețuiește și o admiră, se înfurie și se domolește în fața acestui zbir care luptă cu mori de vânt, cu oameni și instituții deopotrivă, e mama-cloșcă și e mama-gardian, e mama-cotropitoare căreia nu-i scapă nimic, e cea care va face orice pentru a aduce mâncare pe masă în fiecare zi. Iar mult din greul acestei existențe e surprins aici cu ajutorul ei, prin lupta aceasta neostoită și, în același timp, prin dorința aprigă a Gaiei de a se îndepărta de mamă, de existența mizeră, de a găsi un mod de a se desprinde de tot ceea ce acum o încătușează și o apasă. Furia însă crește mocnit, frustrarea în fața nedreptății capătă contururi reale în inima ei încă de copil:
„Dar nu scoteam o vorbă și mă uitam la pești, ce fac toți proștii ăștia cu un loc frumos, dar pe care nimeni nu are voie să-l atingă? răspund eu.
Și ce fac ei cu toate colierele, macrameurile și dantelele lor? Nimic, lumea nu face nimic cu nimic, doar se face frumoasă și atât.
În zilele următoare trec pe lângă fântână privind-o ca pe o iubire pierdută, chiar și peștișorii sunt ca niște giuvaieruri, iar trandafirii ca niște farduri, dar nimănui nu-i pasă de ele.”
Este o lume în care nimic din ceea ce, de fapt, ar trebui salvat nu se salvează și nimeni nu o salvează pe Gaia.
Antonia descoperă prietenia și cruzimea neajunsurilor în egală măsură, durerea o împiedică să poată fi o prietenă reală, nu reușește să ierte, să uite, izbucnirile ei sunt violente, comunicarea e sufocată de un trecut care a fost martorul neîncetat al nevoii de supraviețuire, iar supraviețuirea a însemnat, multă vreme, legătura obligatorie cu Antonia:
„Regimul permanentei reîntrebuințări a tot și a toate și lipsa oricărei forme de irosire ne-au fost impuse de viață, iar viața trece prin mama mea. Ea este bucătăreasa care recondiționează pâinea uscată, chiftelele cu mazăre din seara precedentă, orezul pe care îl frige, ea este cea care, după ce strivește cu furculița resturile de mâncare într-un vas, aruncă pe deasupra un ou și dă totul la cuptor, fără să facă vreun caz de combinația dintre mirodenii și gusturi, bucătăria noastră nu e spațiul papilelor gustative exigente, ci al nevoii de supraviețuire.”
În inima sărăciei crește și singurătatea căci nu există, întocmai ca la Ferrante, o comunicare deschisă între mamă și fiică, ci doar o prăpastie care își cască gura hâdă din ce în ce mai tare pe măsură ce trec anii, iar în întunericul ei se aruncă laolaltă reproșuri și sentimente de vinovăție:
„Acel împreună mă înghite ca o închisoare, e ca un noi în care nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să locuiesc.
Am ales un liceu pentru cei înstăriți, e un act punitiv, de rană în adâncime, de sufocare. Am ales o școală grea, unde se predau limbile moarte pe care nimeni nu le folosește și îmi repet că am făcut asta pentru prietenele mele, ele vor merge acolo, acolo merg și eu, dar adevărul e că în adâncul meu există ceva mic-mic, o glandă, o insectă, care este vocea mamei mele, căreia trebuie să îi demonstrez că nu sunt o terchea-berchea.
Acel noi, care e acolo nevăzut, este cel care îmi poruncește, provocându-mi castelele suspendate ale visării și mlaștina indiferenței.”
Falia de aici e una care, în cele din urmă, se va transforma în rampă eliberatoare, într-un drum care va face, în ciuda distanței care se mărește, ca legătura să se traducă, în cele din urmă, de la înălțimea depărtării: fiica își va înțelege mama, tatăl, familia, existența. Cunoașterea e însă posibilă, ca și la Ferrante, ca și la Nadia Terranova și Donatella di Pietrantonio, atunci când se produce desprinderea, când are loc o creștere a personajului, o extirpare (aici doar metaforică) din mediul care altminteri l-ar fi sufocat. Creșterea, pentru Gaia, are loc prin pierdere (moartea Ritei), prin siajul mecanismului care rămâne în urmă după furtuna Antonia. Forța e în Gaia de la bun început, o recunoaște în măsura în care o și sperie, violența care o face aproape să își omoare prietena înecând-o în valuri e pragul pe care nu îl trece și finalul continuă să rămână deschis:
„Unii au un simț al echilibrului că pot sta într-un singur picior ca păsările flamingo, alții, când dansează, au ritm și simt tempo-ul bateriei, alții ca să facă adunări și scăderi nu au nevoie de hârtie sau calculator, și apoi vin eu, care știu să trag cu pistolul, și am picioarele aspre, și treningul lălâu, și capul golit de un viitor pe care nu-l cunosc.”
Necunoscutul e însă eliberator, noua casă recuperată, noile reparații și un viitor în care se întrezăresc deja lucruri posibile se transformă în șansa reală a unei schimbări care nu mai seamănă cu sărăcia.
Singurătatea crudă și forța brută a unui mediu cu resurse limitate sunt hainele ponosite ale unei existențe care nu poate avea decât un singur chip. Iubirile și prieteniile sunt întotdeauna zdruncinate, mici cutremure care fisurează treptat lumea întreagă pornesc și se întorc tot aici. Colțul de lume în care iubirea adolescentină încearcă să își găsească sens, spaimele și nemulțumirile, bucuriile și franchețea aproape sălbatică a unor gesturi pictează un cadru care amintește de cruzimea napolitană. Și, în același timp, printr-o poezie doar de ea știută, Apa lacului nu e niciodată dulce se îndepărtează de tot ce s-a scris până acum.
Giulia Caminito, „Apa lacului nu e niciodată dulce”, Editura Humanitas Fiction, traducere şi note: Oana Sălişteanu, anul publicării: 2023, nr. pagini: 296
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Ryan Loughlin / Unsplash
scrie un comentariu