Născută în Ucraina și „adoptată” de la câteva luni de Brazilia împreună cu părinții și cele două surori, Clarice Lispector a devenit una dintre cele mai apreciate scriitoare de renume internațional, fiind primită cu brațele deschise încă de la debutul său literar la vârsta de 23 de ani. După mai bine de o decadă petrecută peste hotare, va reveni și se va stabili la Rio, dedicându-și viața scrisului și ajungând să aibă numeroase titluri în palmares.
Editura Humanitas Fiction a publicat recent primul volum din integrala prozei scurte lispectoriene, cu titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964. Sub marca existențialismului într-o epocă în care rolul femeii rămânea încă limitat în societatea patriarhală, povestirile lui Clarice Lispector au în centrul lor dizolvarea identității, angoasa, anxietatea produsă de izolare, neliniștea izvorâtă din viața jucată față de cea trăită în deplină libertate.
Personajele, de cele mai multe ori femei, se supun unui proces de introspecție marcant, uneori în prag cu delirul, alteori cu o visare care se oprește însă la zidurile caselor, fără a depăși conturul rolului pe care acestea îl au de ispășit în societate. Greața sartriană este prezentă, e mediul hipnotic în care individul se dizolvă odată cu întrebările fundamentale.
Toate aceste femei (și inclusiv personajele de sex masculin) pot fi, fără îndoială, multiplele chipuri pe care Clarice Lispector le-a purtat de-a lungul vieții sale: de fiică, de soție, de mamă, de scriitoare mânată de dorința nepotolită de a se dedica acestei pasiuni. În fiecare povestire conflictul interior e prezent, iar mediul înconjurător fie nu e înțeles sau de suportat de către protagonistă, fie e tocmai mirajul unei libertăți la care nu e permis accesul. Bărbatul domină adesea în jocul de roluri, iar vulnerabilitatea femeii e subliniată apăsat, ca o tară. „Ceea ce mă interesează mai ales să simt, să acumulez dorințe, să mă umplu de mine însumi. Împlinirea mă deschide, mă lasă gol și sătul”, va spune Daniel în povestirea „Obsesie”, în timp ce ea râvnește la aceleași idealuri. Căutarea aceasta e una plină de obstacole, e o introspecție dificilă care are loc adesea la limita nebuniei sau a pierderii controlului asupra realității propriei vieți. O astfel de femeie va simți că „în trupul meu și în mintea mea palpita o viață mai profundă și mai intensă decât cea pe care o trăiam”, că „urmez toate căile, dar nici una dintre ele nu este încă a mea. Am fost modelată sub forma atâtor statui, dar nu m-am oprit în nici una”. E un slalom care se desfășoară constant pe marginea unui abis spre care e periculos și doar să privești.
Viețile acestor femei, de cele mai multe ori similare, „capcanele” unui destin mediocru, sunt aproape identice, doar singurătatea-libertate e mirajul care le îndeamnă fără să aibă însă întotdeauna un chip concis: „Era căsătorită de doisprezece ani, și trei ore de libertate o restituiau sieși aproape în întregime: în primul rând, trebuia să vadă dacă lucrurile încă există. Dacă ar fi jucat pe o scenă chiar această tragedie, s-ar fi pipăit, s-ar fi ciupit, să se asigure că e trează. Dar să joace teatru era ultimul lucru pe care și-l dorea.
Însă nu simțea înlăuntrul său numai bucurie și ușurare. Și un pic de teamă, și doisprezece ani”. Structura interioară a acestor personaje este cea care deformează realitatea sau care o descifrează prin prisma angoasei existențiale.
Dacă, pe de o parte, absurdul vieții este unul dintre punctele de vedere, pe de altă parte avem, cu siguranță, dorința personajelor feminine de a străbate cele două lumi, de a evada din rolurile pentru care s-au pregătit, dar pe care își doresc să le abandoneze pentru că nu regăsesc în ele niciun punct de sprijin, ci doar noi motive de angoasă.
Mai mult de atât, aceste femei sunt invizibile în mijlocul propriilor lor vieți, motiv în plus pentru a încerca să iasă din acest mediu și să pătrundă într-un altul în care libertatea este posibilă, în care existența capătă sens. Strigătul e unul de disperare, de încercare de recuperare a libertății, cum e cel din povestirea „Fragment”:
„Dar, domnii mei, eu exist, jur că exist! Ba chiar mult. Priviți, voi, care arborați aerul ăsta victorios, priviți: sunt în stare să vibrez, să vibrez asemenea unei corzi întinse de harpă. Eu pot să sufăr cu mai multă intensitate decât dumneavoastră. Eu sunt superioară. Și știți de ce? Pentru că știu că exist.”
De multe ori, ieșirea din propria casă înseamnă pășirea într-o lume nouă, complet necunoscută sau care se dizolvă sub greutatea propriilor întrebări fără răspuns:
„Și totodată câtă imaginație – era o lume pe care o puteai mânca cu dinții, o lume cu dalii și lalele uriașe. Trunchiurile copacilor erau străbătute de paraziți înfoiați, îmbrățișarea era mătăsoasă, strânsă. Ca repulsia care precedă capitularea – era fascinant, femeii îi era greață, dar era fascinant.”
Aici atrage tocmai posibilitatea sensului, a libertății, a dispariției anxietății. Aceste femei trăiesc conform imaginilor pe care le au despre rolurile lor („șatenă așa cum credea în adâncul ei că trebuie să fie o soție”), dar aceste roluri nu le împlinesc, nu au cum să le ofere esența existenței. Cea mai mică femeie din lume, în povestirea care dă și titlul volumului de față, e cea care pare să cuprindă, în ciuda dimensiunilor sale reduse, o împlinire atotcuprinzătoare, însăși bucuria de a trăi:
„Iar ea continua să se bucure de propriul râs blând, ea care nu era devorată. Să nu fii devorat este obiectivul secret al întregii vieți. Atâta timp cât nu era mâncată, râsul ei animalic era la fel de delicat, precum delicată este și bucuria.”
Rolurile sunt inversate acolo unde se răstoarnă balanța puterii, acolo unde libertatea e infinită și nu sunt puse granițe, acolo unde așteptările nu sunt condiționări angoasante.
Clarice Lispector ajunge mai aproape de cititorii din România odată cu acest demers demn de laude al Editurii Humanitas Fiction: publicarea, pentru prima dată în limba română, a integralei prozei scurte în două volume. Avem, iată, deja plăcerea de a-l citi pe cel dintâi și de a o descoperi astfel pe cea care a jucat un rol esențial de-a lungul întregii sale vieți, având grijă să își scrie, pe cât posibil, propriul drum.
Clarice Lispector, „Cea mai mică femeie din lume”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 372, traducere: Anca Milu-Vaidesegan
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Library of Congress / Unsplash
scrie un comentariu