Maestră a prozei, a poeziei și a eseurilor critice, Margaret Atwood nu mai are nevoie de prezentări într-o lume care a cunoscut îndeaproape Povestirea cameristei, volum ecranizat și de un succes binemeritat.
Volumul de proză scurtă Dansatoarele, apărut recent la Editura Corint, se remarcă printr-o temă care va atrage cei mai mulți dintre cititorii împătimiți ai scriitoarei: relațiile. Cu un ochi ager, cu o înțelegere deosebită a firii umane, relațiile despre care scrie Atwood ies din sfera obișnuitului, a banalului și pătrund în substratul nevăzut, adesea toxic, întortocheat, amar sau de neînțeles pentru cei care trăiesc povestea în cauză.
Imaginați-vă un țesător experimentat și cu har, o scriitoare care, cu răbdare, descoase ceea ce ea însăși a cusut doar un pic mai devreme pentru a arăta ce se ascunde în spatele unui Morrison sau Louise. Numele nu au importanță, dinamica relațiilor contează aici și felul în care doi oameni care se iubeau ajung să se urască, ajung să-și dorească să plece din locul în care în trecut își imaginau că-și vor petrece tot restul vieții.
Sunt capcanele rutinei deghizate în poveștile pe care fiecare și le spune singur, sunt marginile din ce în ce mai aspre și mai tăioase ale disprețului care destramă relația. Sunt relații superficiale construite pe convingeri de suprafață. Sunt rămășițe ale unor povești care au fost cândva perfecte. Sunt povești de dragoste neîmpărtășită, de pierdere a rațiunii, povești despre personaje care manipulează, care văd în femeie un instrument sau despre femei care nu se mai văd pe ele însele.
Maestrul păpușar agil, Margaret Atwood, subliniază în fiecare povestire trăsăturile care azi ne fac să fim mai puțin capabili de a vedea dincolo de propriile răni și moșteniri care ne deformează:
„Morrison simțea că în el se dădea o luptă; nu voia nici ca ea să plângă, asta ar fi presupus niște gesturi periculoase de consolare, poate chiar să-și petreacă brațul pe după umerii ei”.
Mai apoi, ca în „Polarități”, femeia e un obiect în mintea unui individ pe care Atwood îl strecoară sub lupa nemiloasă:
„Când se îndrepta spre mașină, l-a izbit gândul c-o iubea. Ideea asta l-a umplut, ca un țel, ca un destin. Cumva, avea s-o salveze; putea să pretindă că era verișoara sau sora lui; putea s-o ascundă la el în apartament, după ce punea sub cheie toate obiectele periculoase de-acolo: lamele, cuțitele, pilele. Avea să-i dea de mâncare, să-i dea medicamentele, s-o pieptene. Noaptea, Louise avea să fie acolo, în dormitorul acela înghețat, iar el avea să se cufunde în ea ca într-o mlaștină caldă, în care putea uita totul”.
Aici e când inegalitate de forțe, când jocuri de culise, nocive și bolnăvicioase. Tăișul bisturiului e ascuțit, niciun detaliu nu-i scapă acestui fin observator al gândurilor, al lucrurilor care trec adesea nevăzute la lumina zilei, dar care sfarmă totul pe întuneric, pe ascuns, atunci când cei în relație știu că doar se prefac, pradă unei atitudini pasiv-agresive, ca în povestirea „Sub geam”:
„Pășim în aerul de afară și începem să mergem fără să ne atingem. Nu mai țin minte cu ce-a greșit, dar n-o să scape nepedepsit. Are pe el o haină kaki militărească, lungă, cu nasturi de alamă; e frumoasă, dar în clipa asta mă duce cu gândul la spaima mea de portari, șoferi de autobuz și poștași, cei care-și folosesc uniformele ca scuze. Merg în așa fel încât să trebuiască s-o ia el prin toate băltoacele. Dacă nu pot să câștig eu, îi spun, n-ai să câștigi nici tu. Eram mai întreagă la cap pe vremea aia, știam cum să mă apăr”.
Se strecoară, printre povestirile despre oameni în împrejurări aproape stranii sau tragicomice, adevăruri dureroase ale unei lumi cât se poate de actuale, în ciuda unor povestiri scrise în urmă cu două sau trei decenii:
„Întorc capul să mă uit la el. În ultimele zile nu mi-a devenit mai familiar, cum ar fi trebuit, ci mai străin. Privit de aproape, are un relief straniu, pori și fire de păr, ca Luna atunci când izbutești, în sfârșit, să aselenizezi. Mă dau un pic mai în spate, ca să-l văd mai bine, dar îmi înțelege greșit gestul, crede că vreau să mă ridic, așa că se întinde ca să mă oprească. Mă sărută, dinții se înfig în buza mea de jos; când doare prea tare, mă desprind. Stăm întinși unul lângă altul, amândoi suferind din cauza iubirii neîmpărtășite”.
Proza lui Margaret Atwood va vorbi întotdeauna despre ceea ce ține de individ în relație cu el însuși, dar și în relație cu ceilalți, în situații uneori extreme (când în una dintre povestiri personajul principal ajunge pe o barcă de salvare împreună cu alți câțiva supraviețuitori, de exemplu). Iar analiza propriei vieți apare fie din banalitatea obișnuitului, fie din intimitatea unui sine care nu a găsit ceea ce își dorește, iar relațiile exterioare nu fac decât să înfrâneze accesul la identitatea reală: „Vreau să se termine odată competiția asta acerbă pentru rolul de victimă; înainte era important să se încheie corect, cu demnitate, acum chiar nu mai contează. Unul dintre noi ar trebui să se ridice de pe bancă, să dea mâna și să plece, nu mă interesează care rămâne ultimul, am evita învinuirile reciproce, calcularea scorului, revendicarea lucrurilor, cheia ta, cartea mea” sau „Calmul neîntrerupt, atât dinăuntru, cât și din afară, este cel care-i face rău. Altora li se întâmplă lucruri adevărate, își spune ea, de ce nu și mie? Apoi mai e și convingerea că ele se întâmplă, de fapt, peste tot în jurul ei, dar îi sunt ascunse”, în povestirea „Un articol de călătorie”.
Ca de fiecare dată, multe dintre contextele pe care le creează Margaret Atwood se traduc printr-un umor atipic, născut tocmai din situații neobișnuite. O soție care-și îndrumă soțul ornitofil către păsări imaginare („Minciuna ei legată de păsări era una dintre numeroasele minciuni care țineau lucrurile laolaltă. Îi era teamă să-i ceară socoteală, atunci ar fi venit sfârșitul, toate prefăcătoriile s-ar fi prăbușit și ei doi ar fi rămas în mijlocul dărâmăturilor, holbându-se unul la celălalt. N-ar mai fi fost nimic de spus și Edward nu era pregătit pentru momentul acela”) sau, de pildă, un ins ca o caricatură care dezvoltă o obsesie pentru o tânără studentă pe care începe să o alerge prin campusul universitar în timp ce aceasta încearcă să scape de el.
Cheia e în faptul că zâmbetele stârnite de Atwood sunt doar pe jumătate pentru că amarul realităților pe care prozele ei le conțin câștigă întotdeauna teren. Sunt parte din cotidianul intim, parte din adevărul universal: relațiile sunt imperfecte, oamenii au personalități din cele mai diverse, iar liantul care unește punctele pe harta tuturor întâlnirilor nu e indestructibil. Volumul Dansatoarele reprezintă, fără doar și poate, o oglindă a noastră, de-a lungul multor momente de acum, din trecut sau de mai târziu.
Margaret Atwood, „Dansatoarele”, Editura Corint, anul publicării: 2022, traducere: Ioana Văcărescu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: The HK Photo Company / Unsplash
scrie un comentariu