Din câmpul vast sau din ce în ce mai vast al prozei contemporane autohtone lipsea, fără îndoială, cel mai nou roman semnat de Mircea Pricăjan. Murmur, apărut recent la Editura Humanitas, umple spațiile rămase goale în cuprinsul unei literaturi privind evenimentele marcante din ultimii câțiva ani în spațiul social și politic de la noi.
Prozator, traducător și redactor-șef al revistei de cultură Familia, Mircea Pricăjan recuperează fragilitatea și naivitatea universului idilic al copilăriei în paralel cu brutalitatea comunismului înfruntată de Moșulică, bunicul protagonistului Matei-copil, și cu nedreptatea unui sistem putred descoperit de jurnalistul Matei-adult. Avem în față trei generații cu propriile obstacole, dileme și povești, dar numai două se desprind și ies în față pentru a crea un roman puternic așa cum este Murmur: bunicul lui Matei și Matei adultul. Astfel, „pentru cine va dori să afle cum s-a trăit la un veac de Românie așa-zis unită”, cartea e un element-cheie care a lipsit până acum din întregul contemporan al prozei de la noi.
Se remarcă prin cuprinderea unor istorii personale în istoria mare a memoriei, prin renașterea unor cadre de poveste ale unei copilării care se frânge sub gesturile aspre sau violente, lipsite de emoție ale adulților din viața micului Matei. Contrapunctul creat de momentele-cheie în inima unor peisaje idilice lovește perfect, compus din autobiografia unei societăți zbuciumate, a unui destin care trebuie să aleagă între a se retrage din fața unui pericol potențial sau a continua lupta. O luptă care pare, în viziunea jurnalistului Matei, sortită pieirii, atâta vreme cât la conducerea țării se află „ultimii oameni”: „Acum, pe scaune s-au urcat cu picioarele pline de glod ultimii oameni, atât de natural pătrunși de ignoranță și rea-voință, încât a le cere să le ascundă, măcar, ar fi ca și cum i-ai cere șarpelui să se ridice și să umble”. Și totul este cartografiat temeinic, eveniment după eveniment, protestele și tragedia de la Colectiv, infama zi de 10 august, întotdeauna opunându-se copilăriei idilice și inocenței, speranței și binelui.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro (Citeşte-mă! / Citeşte, mă!):
Din tolba fictivă a lui Moșulică, bunicul lui Matei și al Crinei, se desprind poveștile fantastice, iar printre ele, ca un fir roșu, povestea luptei pierdute, onoarea dată la schimb pe o viață care nu a mai putut continua decât într-un singur fel. Umăr lângă umăr, aceste destine se întrepătrund, descoperă că dilemele morale sunt aceleași, că obstacolele au căpătat doar un alt chip. Binele iese însă la suprafață decupat din interiorul propriei povești, la adăpostul propriei familii, acolo unde o iubire care se întinde peste generații poate supraviețui și învinge: „Așa arată și Moșulică, de parcă ar fi cufundat într-o transă, într-o reverie, întors cu totul spre interior, nepăsător la orice se întâmplă dincolo de limitele lumii sale lăuntrice. Tot ce răzbate spre înafară sunt cele două versuri ca o incantație, ca lumina scursă pe sub o ușă închisă. Matei și-ar dori să poată intra în visarea Bunicului, e convins că ar găsi acolo toate personajele de basm despre care le povestește, lui și Crinei, înainte de culcare, despre care le-a vorbit liber, ca despre niște vechi prieteni, nu mai târziu de seara trecută. Greuceanu este acolo, Cosânzeana este acolo, piticii și Albă-ca-Zăpada sunt acolo, acolo sunt și zmeii, și gheonoaia, și toți cei răi, așteptând însă clipa înfrângerii, inevitabila biruire a binelui, fiindcă întotdeauna trebuie să existe o luptă, le spune Bunicu’, și întotdeauna binele trebuie să învingă”. Binele învinge în forme variate, uneori mai târziu, lovind răul cu forțe nebănuite. E un dezechilibru în toate în aceeași măsură în care, din contră, poate fi privit ca un echilibru, ca o balanță universală care nu se va răsturna niciodată pentru că cele două forțe vor fi întotdeauna la fel de prezente.
Dezamăgirea în fața unui stat care ar trebui să te protejeze, să îți respecte libertatea și toate drepturile se transformă în decizii sau puncte de cotitură atât pentru bunicul lui Matei care, după o demisie în numele onoarei, pierde toate drepturile asociate cadrului militar și va obține cu greu un loc de muncă în uzină. Matei va vedea, la maturitate, cum se va trezi în mijlocul unei situații în care adevărului nu îi este permis să iasă la iveală decât cu un risc care cere la schimb prețul propriei vieți, după ce moartea unui coleg jurnalist, Silvestru Ghibu, îi zguduie din temelii:
„Ce voia să spună șeful nostru era că n-are nici un rost să încercăm. Fusese un mesaj. Trebuia să fim înțelepți, să-l înțelegem. Asta era limita. S-o recunoaștem și să mergem mai departe. Să ne facem meseria, să ne documentăm și să fim combativi, să nu iertăm… nimic. Cu unele excepții, se-nțelege. Ca să ne fie bine, ca să nu ne fie rău. Ce să faci, n-ai ce să faci. Move on. Toți am înghițit în sec, înțeleseserăm”.
Iar de aici se deschide un drum similar celui din trecut, deciziile nu ne mai aparțin în întregime atunci când suntem nevoiți să alegem între ceea ce ne poate salva viața sau ceea ce poate aduce doar suferință.
Dacă Hesse ne invită în Lupul de stepă, la final, să râdem, în Murmur, Matei adult ne invită să iubim. Dacă universul miraculos al copilăriei, surprins aici prin excelență, se încheie printr-o rană imposibil de uitat, prezentul renaște și continuă înconjurat de o iubire în fața căreia se va supune și se prea poate ca, pentru o vreme, aceasta să fie singura formă în care binele învinge.
Mircea Pricăjan, „Murmur”, Editura Humanitas, anul publicării: 2023, nr. pagini: 232
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Sebastian Unrau / Unsplash
scrie un comentariu