Dacă nu ați citit încă Pe drum, îi datorați Regelui Beatnicilor măcar această călătorie splendidă, „vuindă” ca apele care învolburau coasta Big Sur, ca tumultul din inima și sufletul celui care a fost Jack Kerouac.
Primul său roman, The Town and the City, a apărut în 1950, însă Pe drum i-a adus succesul odată cu publicarea volumului în 1957, când Kerouac avea 35 ani. Devenit rapid un simbol al generației beat, un pionier al unui nou stil de viață și artă, Jack Kerouac a scris peste o duzină de alte romane, petrecându-și zilele între scris și neplăcerea de a fi recunoscut pe stradă, negarea unui succes care pare să îi fi răpit mult mai mult decât i-a adus.
Romanul Big Sur, în traducerea exemplară a lui Vlad Pojoga, este considerat o capodoperă, alături de binecunoscutul Pe drum. Jack Duluoz, acest alter ego al autorului, plonjează când în văile disperării, când în inima fermecătoare a miraculosului Big Sur, în mijlocul naturii pulsânde și vindecătoare. Nu există aici un echilibru decât în singurătate, în momentele în care faima cuvenită Regelui Beatnicilor dispare, rămâne undeva pe străzile agitate ale orașului, în forfota iscată neîntrerupt de cei care aproape că îl vânează până și în propria casă pe scriitorul devenit faimos și care nu poate gestiona, nici în Big Sur, cum nu a făcut-o nici în viața reală, grandoarea succesului. Totul în concordanță cu un timp care nu putea fi trăit altfel, în inima unei generații care a îmbrățișat din plin fiecare secundă, până la extaz și rătăcire.
În cabana pe care prietenul Monsanto i-o pune la dispoziție, lumea își recapătă contururile, sensul existenței prinde din nou rădăcini. A fi înseamnă a trăi aici, a accepta ceea ce este într-o libertate deplină și o singurătate îmbietoare: „Și, în avântul primelor zile de încântare, îmi spun încrezător (fără să mă aștept la ce urma să fac peste doar trei săptămâni) gata cu risipirea, e timpul să privesc tăcut lumea și chiar să mă bucur de ea, mai întâi în păduri ca asta, apoi doar să mă plimb calm printre oamenii de pe lume și să le vorbesc, fără băutură, fără droguri, fără chefuri, fără scandaluri cu beatnici și bețivi și drogați și cu toată lumea”. Și, pentru o vreme, planul îi reușește, microuniversul solitudinii în mijlocul naturii pare varianta ideală de a fi. Însă o criză existențială nu se poate vindeca pur și simplu, căutarea continuă a ceva nenumit nu se poate opri brusc, iar Jack revine la vechile obiceiuri din orașul San Francisco, la gașca obișnuită de prieteni, la bețiile și petrecerile prelungite, la anihilarea conștiinței și conștienței deopotrivă.
Va reveni la Big Sur, în căutarea lacomă a inocenței absolute, „ca a indianului care își face o canoe singur-singurel în pădure”, cu un dor nepotolit de o izolare care ajunge să fie un combustibil pentru propria viață, un punct de sprijin esențial: „M-am trezit în dimineața următoare cu mai multă bucurie și vitalitate și motivație ca niciodată, iar bătrâna vale Big Sur era din nou numai a mea, a venit și bunul și bătrânul Alf și i-am dat mâncare și l-am bătut pe gâtul lui mare și aspru, cu feluritele lui coame de cocotă, în depărtare se vedea muntele Mien Mo, doar un deal mohorât și bătrân, cu tufe ciudate pe coaste și o fermă liniștită în vârf, și toată ziua nici o altă treabă, doar să mă distrez, netulburat de vrăjitoare și alcool”. Big Sur e loc de meditație și de nebunie în egală măsură, e un loc care nu ar trebui „pângărit” prin prezența altora, un loc care vindecă și pedepsește, un glob închis din care ieșirea se face cu greu și spre care revenirea este, de fiecare dată, din ce în ce mai încețoșată.
În scrierile sale sunt mostrele unei vieți care ar fi trebuit să se dedice scrisului fără alte jertfe, dar poate că singura formă de a exista a fost aceasta, împinsă la limita nebuniei, culminând cu magnificul poem „Mare”, scris la Big Sur, în încheierea cărții. Pentru Jack, „lumea e prea bătrână ca să vorbim despre ea cu noile noastre cuvinte”, iar această constatare e adâncită de lungul și chinuitorul drum pe care îl face înapoi spre oraș. Vremurile tinereții sale sunt apuse, el devine, pe nesimțite, cineva care nu își mai găsește locul, nu în mijlocul mulțimilor adoratoare de tineri de douăzeci de ani: „puștiul chiar crede că e ceva nobil și idealist și bun în toate chestiile astea beat, iar eu, conform ziarelor, s-ar zice că sunt Regele Beatnicilor, dar în același timp sunt sătul și obosit de toate entuziasmele fără capăt ale puștilor de dată recentă, care încearcă să mă cunoască și să-și verse viețile în mine, pentru ca eu să sar și să zic, da, da, așa e, ceea ce nu mai pot să fac – Motivul pentru care am venit vara asta la Big Sur a fost tocmai acela de a scăpa de astfel de lucruri”. Nu există însă o evadare completă, nu poți scăpa de ceea ce ajunge să sape prea adânc, de ceva ce devine noua realitate (succesul, ceilalți cunoscuți), de o natură contradictorie prin propria-i menire.
Duluoz nu se poate feri de ceea ce vine peste el „sub forma ororii unei stări eterne de mortalitate bolnavă”. Este o cruce pe care ajunge să o poarte pretutindeni, până la finele unei vieți pe care o lasă de izbeliște, alegând, în viața reală, de data aceasta, să o lase să cadă pradă alcoolului. În „Big Sur”, salvarea ar fi putut să fie deplină, dar paradoxul propriei ființe nu lasă miracolul să se desfășoare până la capăt, același personaj care își dorește salvarea pângărește raiul recent descoperit („Când aduci aici o gașcă întreagă, pângărești cumva locul și nu mă refer acum la noi sau la cineva anume, există în copacii ăia o dulceață tristă, de parcă n-ar trebui să fie insultați cu strigăte și nici măcar cu discuții”). Lumea sa, în mod ideal, n-ar fi trebuit să fie atinsă de nimic din exterior, de nicio voce care să îi curme dorința de a scrie, însă nu ar mai fi fost același fără viața trăită, nu ar fi avut cum să scrie fără să trăiască tot ceea ce, într-un final, l-a adus mai aproape de un sfârșit ales.
Este, întotdeauna, mai mult decât un delirium tremens, chiar mai mult decât „chinul mintal imposibil de descris ignoranților care nu beau”, ci o greutate enormă care apasă pe umerii săi, greutatea de a exista în vreme ce locul tău în lume nu pare să existe, nu în forma dorită și încă nedefinită, nu e spleen, e un hău imens din care nu se poate ieși: „Te simți bolnav în cel mai adevărat sens al cuvântului, respiri fără să crezi în respirația ta, bolnavbolnavbolnav, sufletul îți geme, te uiți la mâinile tale neajutorate de parcă ar fi în flăcări și nu poți face nici un gest ca să le ajuți, te uiți la lume cu ochi morți, pe față ai o expresie de nemulțumire nemăsurată ca un înger constipat pe un nor”.
Singurătatea înseamnă plăcere, înseamnă punctul cel mai apropiat de o libertate neatinsă de nimeni altcineva, apropierea de un rai posibil pe pământ. Sunt doar străfulgerări, momente care nu pot exista continuu, pentru că Jack revine la ceea ce îi face rău, un rău necesar în măsura în care el însuși reprezintă cele două ființe cu cele două vieți atât de diferite. Sunt două extreme care nu funcționează, care nu fac decât să adâncească prăpastia dintre ceea ce a trecut deja și ceea ce ar mai putea fi salvat. Iată doar un exemplu de astfel de serenadă adusă locului, de un moment în care te poți agăța de ceea ce crezi că vine sub formă de salvare: „Pentru că o nouă aventură amoroasă îți dă mereu speranță, mortala singurătate irațională e mereu încoronată, chestia aia pe care am văzut-o (oroarea aia de vid șerpesc) când am tras în piept ucigătorul aer cu iod pe plaja din Big Sur e acum justificată și preaslăvită și înălțată ca o urnă sacră înspre Rai prin simplul gest al renunțării la haine și prin întrepătrunderea minților și a corpurilor în plăcerea inexprimabilă, agitată, tristă a iubirii”.
Romanul scris în doar zece zile, armonios până la un delir al lecturii, încheie călătoria cu miros de ocean printr-un poem-experiment născut în timpul zilelor petrecute la cabana de la Big Sur, ascultând valurile, ascultând mugetul unei naturi care poate frânge sau salva în egală măsură.
Jack Kerouac, „Big Sur”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 240, traducere din limba engleză: Vlad Pojoga
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Justaf Abduh pe Unsplash
scrie un comentariu