Cum vi s-ar părea perspectiva unei plimbări pe malul mării, în sunetul valurilor, sub mângâierea unui soare generos, în mijlocul unei larme prietenoase de voci estivale? Mă scuzați, aveți dreptate… Nu e cazul să am astfel de evocări acum, când ele pot face mai mult rău decât bine, căci aș putea părea cinică, în aceste vremuri de recluziune. Dar aceasta a fost una dintre primele imagini care mi-au rămas în minte după lectura unui alt roman al Elenei Ferrante, „Fiica ascunsă”…
O văd pe Leda, personajul principal, simțindu-se liberă și despovărată acum de toate sarcinile obișnuite ale unei soții și mame, căci fiicele îi sunt mari și soțul departe, plimbându-se pe malul mării, atentă doar la propria existență.
„M-am simțit în mod miraculos eliberată, ca și cum o operă dificilă, în sfârșit terminată, n-ar mai fi apăsat pe umerii mei.”
O regăsesc apoi captivată, într-un mod aproape inexplicabil, de o tânără mamă (Nina), atipică într-un peisaj tipic de napolitani, jucându-se cu fetița ei, Elena. Există o vibrație în Leda care pulsează imperceptibil în apropierea tinerei Nina. Să fie oare regăsirea tăcută a unui alter ego al Ledei? Să fie oare intuiția unui alt destin de mamă care ar putea lua aceeași turnură ca al ei? Sau poate o turnură diferită?
Leda se frământă gândindu-se la toate aceste întrebări care o proiectează, invariabil, în propriul trecut, forțând-o să și-l analizeze. Descoperă, astfel, că există acolo o nebuloasă care îi provoacă o durere surdă și continuă: un gest pe care nu reușește să-l înțeleagă și despre care până acum nu a putut vorbi.
„Lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înșine nu reușim să le înțelegem.”
Dar iată cum apropierea Ninei provoacă un cataclism interior care descătușează energii latente ce o provoacă pe Leda să vorbească despre acel gest:
„…fiicele dumneavoastră cum erau când erau mici….?[…] Am spus:
– Nu-mi amintesc mare lucru.
– Nu se poate, nu uiți nimic legat de copii.
Am tăcut o clipă, am spus calm:
– Am plecat. Le-am abandonat când cea mai mare avea șase ani și cealaltă patru.”
Brusc, Leda mi-a părut odioasă… Există în noi impulsul de a judeca, de a pune în căsuța potrivită fiecare gest și de a-i lipi o etichetă. Iar bruschețea sincerității cu care Ferrante își înzestrează personajele parcă sporește această pornire a cititorului. Dar Ferrante are și puterea de a-și confisca cititorul, de a-l face să continue lectura oricât de odios ar fi personajul…
Așa că rămân cu Leda și cu povestea ei și îmi dau seama că, de fapt, mă aflu în fața unei emoționante confesiuni despre condiția de soție și mamă, despre copii și maternitate. Leda a fost cumva captivă în trecutul ei, iar acum, brusc, se deschide o fereastră care o proiectează în lumina propriei cunoașteri. Și realizează că „uneori să fugi e necesar ca să nu mori”…
Elena Ferrante, „Fiica ascunsă”, Editura Pandora M, anul publicării: 2017, nr. pagini: 140, traducere: Cerasela Barbone
scrie un comentariu