Prozator, publicist și traducător, George Cornilă se înscrie în rândul autorilor care, la fel ca Iulian Ciocan, livrează o proză aparte, plină de forță, a lor și numai a lor, într-un stil propriu, bine definit și pe care îl stăpânesc în întregime. Se detașează, fără îndoială, de masa uneori omogenă a prozei contemporane autohtone, nu doar prin temele abordate în volumul Rezervația, ci și printr-o minuțiozitate a scrisului în care lirismul învelește adesea o luciditate splendidă.
Cele trei texte din noua carte apărută la Editura Polirom au în comun, chiar dacă la prima vedere acest numitor nu e deloc transparent, o degradare a umanului în raport cu viața, cu frumusețea intactă a ceea ce ni se dă la începutul vieții sau a ceea ce ni s-a dat la începutul timpurilor. Rezervația are în centrul său, la propriu, grădina decăzută a Edenului, descoperită de muritori aici, pe Pământ, alături de un Adam nemuritor, „tehnoparanoic” și cu țigara în gură.
Căutarea sinelui și încercarea de înțelegere și asumare a propriei vieți țin de planul lateral al protagonistului Edi, cel care va face o excursie alături de amicul său, Francisc, iubirea sa neîmpărtășită, Ilona, și logodnicul acesteia. Destinația lor e tocmai această grădină transformată de oameni în rezervație, căzută în derizoriu, transformată în bâlci, înconjurată de tarabe cu suveniruri, mâncare, muzică și oameni de tot felul. Desacralizarea e un fir comun, pierderea inocenței, azvârlirea ei în noroiul delăsării, al păcatului, al abandonului. Aici sunt „ultimele rămășițe din mizerabila noastră lume”, aici se vând bibliile cu chipurile reale ale lui Adam și Evei, aici Ezechiel umblă în zdrențe, iar pulpa de behemot e mai scumpă, la terasele de lângă Raiul decăzut, decât vita Kobe. Nimic nu mai e sacru. Hămesiți, lacomi de violență, oamenii organizează lupte ilegale între inorogii biblici.
Edenul lumesc le arată oamenilor că poate nu există nimic cu adevărat dumnezeiesc, nimic ce oamenii să nu poată controla. Atins de ce e pământesc, sacrul se scufundă într-o mocirlă din care nu se poate ieși, inclusiv una morală. E adevărat astfel că „descoperirea Grădinii fusese poate cel mai rău lucru care se abătuse asupra omenirii”. În timpul Carnavalului organizat în rezervație, lumea pare să capete chip diavolesc, iadul ia locul ultimului loc sacru. Șarpele, „animal civilizator”, nu a adus cunoașterea, ci pierzania, iar „îngeresele cu aripi negre sunaseră din trâmbițe, asta era ultima noapte a omenirii, ce rost avea să te mai păstrezi”. Ultima redută, inorogii, simbolul inocenței, al sacrului, al purității intacte se transformă în cel al „distrugerii și al lăcomiei insațiabile”.
O degradare similară a eului care se va lupta continuu între cel care a fost în copilărie (pur, naiv, nevinovat) și cel care alege să devină influențat de Misha se va petrece cu viața și sinele lui Camil, în „O vară cu Misha”, cea de-a doua proză din volum. Camil va descoperi și va fi învăluit de „spaima că avea să se întâmple ceva pentru care nu era pregătit, acea teamă pe care a păstrat-o în el toată viața”. Va visa la o himeră, o iluzie a preadolescenței, o Misha care nu a existat niciodată așa cum a văzut-o el, cu ochii unei naivități condamnate de răutatea crudă a copilăriei.
Proza lui George Cornilă oferă constant un miraculos al scrisului, al unei lumi care se desfășoară sub ochii cititorului până în straturile cele mai profunde, scoțând la iveală degradarea în raport cu o continuă frământare pentru păstrarea inocenței. Întrebările existențiale conturează structura interioară a unor personaje aflate continuu la o răspântie:
„Să lași lumea în urmă, căci ești sătul de ea, să descoperi încetul cu încetul că ți se face dor, să-ți reproșezi asta ca pe un lucru rău, un gând rușinos, o trăire ilicită, să te întorci și s-o găsești altfel decât ai lăsat-o, nu s-o vezi altfel pentru că tu te-ai schimbat, ci chiar să fie schimbată, tocmai când credeai că lumea fusese dintotdeauna și avea să rămână veșnic la fel, asta-i ceva pentru care nimeni nu te pregătește”.
Nu se pot salva, nici nu doresc asta cu adevărat, nu pot abandona un cadru care aparține pe deplin lumii din care fac parte. Inocența e atinsă de smoală, de o rătăcire definitivă a unui eu care nu poate rămâne inocent până la final.
Există o profunzime aparte în textele lui George Cornilă, un atu invincibil în registrul general al prezentului. Luciditatea tăioasă e încă un atribut subliniat, remarcabil în inima lirismului:
„Ne place să credem că binele și frumosul se vor ivi mereu, învingătoare, așa cum, în mersul lumii, primăvara triumfă întotdeauna în fața iernii, însă adevărul e că, pentru unii, sunt ierni acolo, între oasele pieptului și ale craniului, care nu mai pleacă și primăveri care nu mai vin.”
Ca într-o odă adusă singurătății, fără a pierde din vedere limita nebuniei în inima lumii, în miezul unei existențe care se poate prelungi spre neant. Salvarea e posibilă prin izolarea sinelui, dar esența umanului riscă să distrugă, într-o clipă de neatenție, ultima fărâmă de sacru. Chiar și așa, speranța reușește să supraviețuiască prin frumusețea literaturii pe care George Cornilă o construiește meticulos, din nou și din nou, volum după volum. Rezervația e un simbol al scrisului pe care nu avem voie să îl ratăm.
George Cornilă, „Rezervaţia”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 264
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Ralf Skirr / Unsplash
scrie un comentariu