Într-o lume normală, Ion Simuț ar trebui să devină în toate revistele culturale ale țării nomina odiosa. Pentru această afirmaţie, dar şi pentru altele, citestema.ro publică următorul drept la replică, ca un semn al normalităţii – aşa cum o vedem noi.
Joaca de-a cenzura
Stimați colegi de la revista Orizont,
Ați fost martorii tăcuți ai unui abuz care s-a petrecut chiar sub ochii dumneavoastră, în iunie 2019, în paginile revistei din Timișoara cea vestită pentru declanșarea luptei pentru libertate, inclusiv pentru libertatea de exprimare și pentru respectarea unei opinii de opoziție rațională, în orice subiect. Am avut răbdarea să se transforme într-o curiozitate de istorie literară, să nu reacționez imediat, cu un frison de grabă și scandal. Indiferența dvs. mă face să cred că ați fost implicați de conducerea revistei, fără acordul dvs., conducere care vă consideră în acest mod o masă neglijabilă de manevră. Impresia mea (vă rog frumos să-mi scuzați visul urât!) este că gestul eronat evocă o perioadă de tristă amintire, într-o regie cunoscută istoricilor proletcultismului.
Colectivul de oameni ai muncii de la revista Orizont a demascat, în ședință de urgență prelungită până noaptea târziu, cazul unui deviaționist periculos și a publicat următorul comunicat în numărul 6, din iunie 2019, p. 31, la rubrica Tur de orizont:
●„Revista România literară dă o replică ascuțită unui critic și istoric literar sexagenar, ajuns într-un moment de inflamată exprimare a personalității. Numele lui e Ion Simuț. Nu ținem minte să-i fi citit vreun articol, în cei treizeci de ani scurși din 1989, în care să i se fi auzit vocea în chestiunile arzătoare ale societății. A tăcut mâlc și în legătură cu mineriadele, și cu Securitatea, și cu activiștii de partid deveniți multi-miliardari. Astăzi, însă, are insomnii din cauza revistelor literare din România. Care sunt proaste, necitite și, prin urmare, merită să dispară din peisajul cultural al țării. Simuț uită că tocmai aceste reviste au scris cu asupra de măsură despre cărțile sale (adeseori indigeste) și l-au așezat pe un loc mult prea înalt în raport cu biata lui cumințenie. Argumentele și agenda sunt cele ale lui Eugen Simion și ale echipei sale. Nu trebuie să fii Sherlock Holmes ca să ghicești ce se află în spatele acestei bruște agitații anti Uniunea Scriitorilor și a revistelor literare: o previzibilă candidatură la un fotoliu academic. Subscriem la concluzia articolului din România literară: «Gestul public reprobabil pe care îl face astăzi îi va aduce aplauzele caracudei literare și, poate, niscai lauri academici, dar, cu siguranță, nu și aprecerea lumii literare. E șocant să pui în pericol revistele literare, coloana vertebrală a literaturii contemporane, de dragul unei ambiții de care nu ai absolut nicio nevoie». De la mizeria lui Caion la adresa lui Caragiale, literatura română a înregistrat puține abjecții de asemenea proporții. Într-o lume normală, Ion Simuț ar trebui să devină în toate revistele culturale ale țării nomina odiosa.”
Pricina o constituie articolul meu, Elegie pentru revistele literare, publicat în revista Familia, nr. 5 din mai 2019 și preluat de alte publicații, inclusiv de către Observator cultural. Articolul poate fi găsit sub acest titlu pe Google.
Comunicatul este nesemnat și acest lucru mă face să reflectez dacă el aparține, ca responsabilitate morală: 1. întregului colectiv redacțional; 2. conducerii tripartite a revistei; 3. redactorului-șef (înclin spre ultima variantă).
Perla coroanei e ultima frază. Imaginați-vă orice alt nume în locul meu.
Am putea să nu acordăm acestui fapt nicio importanță, dar el are consecințe: în urma acestei recomandări, eu sunt considerat indezirabil în revistele Uniunii Scriitorilor (=USR), unde beneficiez de interdicție de colaborare, interdicție de nume ca simplă referință într-o relatare culturală (despre sumarul unei reviste, de pildă, sau despre apariția unei cărți, cum ar fi volumul colectiv pe care l-am coordonat Ce e viu și ce e mort în opera lui Mihail Sadoveanu?, apărut în 2019 la Editura Junimea). Am putea să trecem și peste asta: în fond, se poate spune că tot ceea ce scriu este irelevant. Dar asta s-a întâmplat brusc, din iunie 2019 încoace. Până atunci, mi-au fost acordate două premii ale USR (în 1994 și în 2017) și alte patru premii ale Filialei Cluj a USR, probabil pe nedrept; cărțile mele au fost recenzate generos în România literară, probabil tot din cauza unei exagerări; am colaborat cu o rubrică săptămânală la România literară, în anii 2004-2008, probabil dintr-o eroare. Etc. Toate au fost bune până într-un loc, până am sesizat declinul revistelor literare, datorat unei cauze obiective: criza de public.
Faptul în sine merită analizat: putem să dăm edicte de cenzură, în 2019 sau 2020, în România, pentru „delictul” de opinie, pentru întâmplarea că nu ne convine nouă acea opinie? Putem să ne jucăm de-a cenzura în „revista noastră”, care nu e revistă particulară sau privată, ci e o revistă a Uniunii Scriitorilor, parțial finanțată de la bugetul de stat? Și, în fond și la urma urmei, putem să ne jucăm de-a cenzura, oriunde am practica acest joc?
Prin această atitudine, revista Orizont a devenit parte dintr-o campanie de compromitere și denigrare, întreprinsă la adresa mea, alături de revistele România literară și Familia. Consider comunicatul revistei Orizont o insultă, nu numai la adresa mea, ci la adresa oricărui scriitor sau publicist din România care își simte amenințată libertatea de opinie. O fi și insulta o ispravă, dar nu când vine de la o publicație emancipată și eliberată de treizeci de ani de poncifele epocii anterioare.
Un „nume odios”, în înțelesul medieval, e un nume care nu mai poate fi pronunțat. De altfel, în prelungirea opiniei de la revista Orizont, revista România literară, tot fără semnătură, scrie în finalul reproducerii satisfăcute a unor calomnii din revista Familia că sunt un personaj care trebuie evitat (în nr. 35 din 2019). Profilul unui dușman e gata creionat și difuzat, deopotrivă cu interdicțiile aferente. Gabriel Chifu mă pune pur și simplu la stâlpul infamiei (v. articolul O infamie de vară, în România literară, nr. 29-30 din 5 iulie 2019). Vă rog să citiți și articolele scrise de Ioan Moldovan și Traian Ștef în revista Familia, nr. 6, din iunie 2019. Negările furibunde s-au precipitat, în locul unor contraziceri argumentate și civilizate.
De aceea, am spus că opinia din revista Orizont nu e izolată, ba chiar face parte dintr-o campanie într-un stil de tristă amintire, care are ca obiectiv scoaterea unui opinent incomod din viața publică și demascarea lui ca dușman al poporului de publiciști din revistele literare. Nu sunt catastrofist: știu că un asemenea lucru nu se poate întâmpla în România de azi. Există alternative, din fericire. Dar procedarea în sine e o performanță negativă. Răbufnirea comică e a unui mic dictator, care vrea tot mai multă putere în lumea literară (nu știu cine o fi), răbufnire la care vă îndemn să reflectați.
Părerea mea este că un astfel de comportament publicistic reflectă o mentalitate culturală retardată. Nu vi-l atribui, dar vă întreb dacă îl tolerați.
Ion Simuț
P.S. Nomina odiosa este o formă de plural, incorect folosită aici, unde e vorba de o singură persoană, eventual nomen odiosum, dacă sunteți de acord. Semidoctismul celui care a redactat această circulară tip Florescu-Dulea vă afectează și pe dumneavoastră, ca martori impasibili ai unei manifestări dezagreabile de dogmatism.
A murit spiritul libertar al Timișoarei, Capitală Culturală Europeană? Timișoara literară emană interdicții, nu libertăți?
scrie un comentariu