Eroul lui Italo Svevo din „Senilitate” este Emilio Brentani, un scriitoraş mediocru, care a publicat cândva un roman lăudat de presa locală şi care astăzi îşi asigură existenţa dintr-o slujbă amărâtă la o societate de asigurări. Emilio este bărbatul nerealizat pe niciun plan, ajuns la jumătatea deceniului patru al vieţii puţin cam imatur social şi emoţional, care se îndrăgosteşte adolescentin de o femeie ieftină.
Angiolina, demoazela care-i cade cu tronc lui Emilio, are un tupeu invers proporţional cu ingenuitatea pe care ţi-ai imagina-o în cazul unei fete abia ieşite din adolescenţă, cu un istoric deja bogat, cu o logodnă eşuată şi cu câţiva admiratori, în cercul cărora intră şi inocentul Emilio.
E o joacă, pare a-şi spune la început Emilio, însă joaca se transformă, iar câteodată o ia pur şi simplu la vale, îmbrăcând gelozia, apoi ura, aşa cum se întâmplă când naivitatea eroului cedează locul evidenţelor. Emilio este ajutat, într-o oarecare măsură, de un prieten-sculptor, Balli, de fapt un alt admirator al Angiolinei, care însă are ceea ce unii numesc „şcoala vieţii”. Balli este pentru Emilio un adevărat profesor, deşi sunt momente în care scriitoraşul are impresia că totul nu este decât un fum în care Balli şi Angiolina fac ce şi-ar dori să facă el cu acea femeiuşcă după care se întorc capetele bărbaţilor din Trieste.
Rol major în poveste are Amalia, sora cel puţin la fel de imatură a lui Emilio, o femeie care joacă multiple roluri, însă cel mai puternic este cel al propriei închistări, din care abia iese numai în vise. Amalia tânjeşte să fie iubită, însă nu face nici măcar ce face Emilio. Închisă în propria casă, Amalia îi slujeşte lui Emilio, însă nu-şi mărturiseşte dorinţele şi nu acţionează în niciun fel în numele lor. Primele aşa-zise zvonuri care o potrivesc într-o idilă o determină să se închidă în camera ei. Pe de altă parte, Emilio este într-un du-te-vino între Angiolina şi Amalia, căutând atât efervescenţa celei care se dăruieşte tuturor cu nonşalanţă, cât şi echilibrul şi castitatea surorii sale.
Remarcabilă la romanul acesta este forţa cu care Italo Svevo sondează profunzimea psihologică a personajelor. Este impresionant cum le devoalează treptat aşteptările şi frământările, şi mai ales cum reuşeşte să picure drame printre replici de tot hazul.
Angiolina îşi joacă amanţii pe degete şi râde cu voluptate de ei, căzând întotdeauna în picioare. Singurul în faţa căruia pare să nu-i meargă este Balli, care-i serveşte impecabil câteva replici intimidante, însă asta nu o afectează mai deloc pe preafrumoasa şi preaîncrezătoarea Angiolina.
Romanul rămâne unul liniar până la capăt, părând mai degrabă unul de moravuri şi de atmosferă, pe lângă aspectul firesc de roman de analiză psihologică, remarcabil pentru momentul în care a fost scris (prima ediţie a apărut în 1898). Niciun personaj nu se schimbă fundamental, unul singur având parte de un deznodământ care zdruncină existenţa celorlalte. Naraţiunea, la persoana a III-a, îl surprinde pe Emilio şi la mulţi ani distanţă de la istoriile prezentate în roman, ca unul la fel de neîmpăcat şi de lipsit de echilibru, care a încorporat într-o singură imagine chipurile şi personalităţile celor două femei care i-au marcat viaţa.
Susţinut de prietenul său, James Joyce, Italo Svevo a fost încurajat să-şi promoveze mai mult acest roman, care nu s-a bucurat din prima de succes. Citit astăzi, parfumul acelor timpuri se simte încă proaspăt, iar personajele, cele patru, sunt chiar memorabile (deşi contrapunctul adus de un al cincilea personaj, care apare abia spre final, este de asemenea foarte important). Luptători sau contemplativi, Stefano Balli şi Angiolina, respectiv Emilio şi Amalia spun o poveste care va rămâne actuală cât timp vor exista dragostea, gelozia şi devotamentul.
Italo Svevo, „Senilitate”, Editura ALLFA, anul publicării: 2016, 200 de pagini, traducere: Smaranda Bratu Elian
Carte disponibilă pe:
Fotografie reprezentativă: Mike Benna / Unsplash
scrie un comentariu