Această carte a fost scrisă de un bărbat cu suflet de femeie, care a trăit întreaga lui copilărie şi tinereţe în miezul dorinţei de a părea un dur.
Când a scris această carte, bărbatul cu suflet de femeie a plâns. Însă asta nu i-a transformat scriitura într-o plângere, ci într-o mărturisire sinceră şi credibilă. Cartea lui musteşte de durerea unor ani în care atât părinţii, cât şi fraţii lui, dar şi cei din jurul său, sătenii acelei comunităţi muncitorieşti de care-şi aminteşte cu durerea desprinderii de rană a unui pansament, îşi doreau cu toţii un alt Eddy. Doar că Eddy nu putea fi masculul alfa aşteptat de vremurile şi de locurile în care a crescut, cât timp instinctele sale sexuale îi spuneau că era diferit de majoritatea.
Aşa că, oricât şi-a dorit Eddy Bellegueule să pară un dur ori să se arate atras de femei, el a rămas tot homosexual, aşa cum l-a surprins la un moment dat mama lui, în hambar, sub vărul lui, ori cum l-au ghicit doi foşti colegi de şcoală, unul înalt şi roşcat, altul mic, cu spatele încovoiat, care-l căsăpeau de fiecare dată când li se intersectau paşii.
Până la urmă, Eddy Bellegueule avea să-şi schimbe numele în Édouard Louis, iar cartea aceasta, prima (aveau să urmeze câteva, cu acelaşi răsunet), avea să facă imaginea unei localităţi muncitoreşti din nordul Franţei, dar şi a unei familii tipice pentru acea regiune, cu un tată brutal, obişnuit să conducă şi să subordoneze femeia („Sub acest acoperiş eu comand”), şi cu o mamă conştientă de parantezele existenţei sale: „Nu pot să fiu o doamnă, chiar dacă mi-aş dori”.
Interesant de urmărit aici este felul în care apare în mintea lui Eddy sentimentul homosexualităţii, naturaleţea acestei predestinări şi imposibilitatea de a o evita. De altfel, el descrie două situaţii în care, voit sau impus, a încercat să se lase atras de femei, însă a eşuat lamentabil. Exerciţiul de sinceritate nu este lipsit de umor şi autoironie, însă are şi un sâmbure amărui pe care n-ai cum să nu-l mesteci. Suferi alături de acest Eddy şi-ţi cam pare rău pentru el, că e atât de neînţeles, şi-ţi dai seama, aşa cum îşi ridică şi el uşor-uşor pledoaria, că singura lui variantă rămâne plecarea, fuga.
„Dar mai întâi nu te gândeşti în mod spontan la fugă, pentru că ignori faptul că există un altundeva. Nu ştii că fuga este o posibilitate. Încerci într-o primă fază să fii ca ceilalţi, iar eu am încercat să fiu ca toată lumea.”
Nu că s-ar scuza, dar după ce-i caracterizează pe ai lui fără nicio jenă şi fără perdea, Eddy ori Édouard pare că-şi dă trecutul cu cremă aşa cum, poate, şi-a masat cândva vreun partener ca să-i relaxeze muşchii. Fuga, după acest masaj livresc, este singura variantă posibilă. Şi sigur că sunt de înţeles şi polemicile pe care le-a stârnit (nu şi încercarea de asasinat căreia i-a supravieţuit). Şi de aşteptat cu mare curiozitate celelalte cărţi, care stau să apară (sper) la Editura Litera. Aceasta se cam întrerupe brusc ori pe neaşteptate, pentru că scriitorul reuşeşte să te facă să-ţi pese, iar când se gândeşte că e timpul să termine manuscrisul, parcă te lasă cu cel puţin o întrebare pe buze. Vrei să afli ce se mai întâmplă cu Eddy (ori cu Édouard), dacă l-au mai urmărit cei doi băieţi din şcoală şi ce au zis ai lui după ce a plecat el la liceu.
Édouard Louis, „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule”, Editura Litera, 2018, traducere din limba franceză: Alexandru Matei, 224 de pagini
scrie un comentariu