Reportajul din revista Times despre Yukio Shige, un fost polițist care, după pensionare, și-a dedicat viața vegherii unui ținut stâncos din Marea Japoniei – Tojinbo Cliffs – în scopul salvării sufletelor disperate ce doreau să se sinucidă, a fost sursă de inspirație pentru un articol pe care Francesc Miralles l-a scris în Monday News.
Pornind de la acesta, și având cristalizată în minte figura bătrânului singuratic care scrutează înălțimile cercetând orice străin în căutarea semnelor ce i-ar trăda deriva interioară, pentru ca apoi să-l invite, în refugiul lui, la un ceai, catalanul Francesc Miralles a scris romanul „Un ceai la capătul lumii”, împreună cu buna sa prietenă, Ángeles Doñate, a cărei sensibilitate s-a mulat perfect pe lungimea acordurilor deseori nostalgice ale acestei povești.
Figura lui Yukio Shige este minunat transpusă în tiparul personajului Kosei-San, cel ce ocupă locul principal în acest delicat roman al cărui fir narativ se desfășoară în afara Japoniei, dar care păstrează multe adieri nipone: ritualul ceaiului, al poveștii, căldura dialogurilor şi sobrietatea ținutei bătrânului Kosei-San.
În fapt, am putea spune că ritualul ceaiului și cel al poveștii reprezintă și ele, alături de Kosei-San, personaje ale acestei minunate povești ce invită la introspecție și la a medita asupra sensurilor profunde ale vieții.
Romanul este redat prin vocea lui Toni, protagonistul narator, aflat el însuși într-un echilibru sufletesc precar, ce ajunge să fie șubrezit și mai mult de moartea fratelui său, de care viața, dar și propriile opțiuni, l-au îndepărtat. Ritualul împrăștierii cenușii lui Jonathan, punct final al unei vieți enigmatice, va deveni, pentru Toni, punctul de început al unei noi existențe.
Catalizatorul acestei existențe-experiență va fi întâlnirea cu enigmaticul Kosei-San, „îngerul abisului”, gardianul prăpastiilor care atrag sufletele destrămate spre a-și găsi pacea veșnică în moarte. Kosei-San, ce pare întruchiparea serenității depline, ascunde el însuși o experiență traumatică, pe care meditația în liniștea înălțimilor l-a ajutat să o distileze în înțelepciune și puterea de a face bine altora.
Relatarea experiențelor de salvare a altora pare să aibă o funcție terapeutică, dar și una de repunere în cadre mai puțin dureroase a propriei nefericiri: „durerea lumii e prea mare ca să-i putem găsi un leac” spune Kosei-San, asigurându-l pe Toni că o nenorocire nu e niciodată atât de mare pe cât suntem tentați să credem atunci când stăm pe buza prăpastiei.
Disperarea poate fi provocată de multe nefericiri: pierderea iubirii, dispariția părinților, a celor dragi, sentimentul ratării, al neadecvării în propria viață. Cu toate acestea, sinuciderea nu va fi niciodată adevărata soluție. Forța unei asemenea lecții, care emană speranță și înțelepciune, stă în gesturi simple: prepararea unui ceai, ascultarea unei povești, contemplarea unui răsărit, toate acestea ducând la o necesară îndepărtare de sine, spre a contempla nefericirea în adevărata ei dimensiune, reducând-o la proporțiile cuvenite.
Toni însuși va experimenta, ritualic, această re-ordonare axiologică, constatând cu bucurie că viața merită trăită și că atunci când totul pare că se termină putem fi mai aproape ca oricând ca viața noastră să (re)înceapă.
Francesc Miralles, Ángeles Doñate, „Un ceai la capătul lumii”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, traducere: Tudora-Șandru Mehedinți, nr. pagini: 256
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu