Aproape nimic sigur, volumul de poeme al lui Robert Șerban, publicat la Editura Cartier în 2024, este un salt liric, în care epicul se distribuie cu candoare, ca în prozele din Oameni în trening, nu într-o admirație de sine, de propriile ipostaze sau stări, ci într-o afundare, niciodată superficială, deși descrețită, senină, cu ascunzișuri paradoxale, variate, uneori chiar cerebrale, alteori aproape de cimilituri, ca și poemele-fulger, unde armonia vine și din concentrare.
Nimic, vocabulă strecurată abil în titlu, nici măcar momentele cu greutate evenimențială, nu ar fi la fel fără firescul, autenticitatea care distruge orice rezistență la scriitura lui Robert Șerban. Nu e doar farmecul unei învăluiri, ci și nevoința comunicării cu cititorul, care îmi amintește de îmbrățișările autorului, largi, prietenoase, dăruite celuilalt ca pe o invitație la vorbire, înțelegere.
Însăși viața, cu tușe de autenticitate senină ori închisă (chiar și în multele comparații țâșnite în poeme), se strecoară în scene, multe memorialistice, axul de totdeauna al poemelor sale. În acest volum, ele sunt balansate de stări și momente din cotidianul cel mai… comun, doar că dedesubt sunt rădăcini ancorate adânc în civism, ontologie, contradicție, paradox și semnul abia ițit ori înțeles, dar primit cu aceeași gândire, și poetic-ontologică, într-un împreună tipic lui Robert.
Ceea ce țâșnește cu putere în poemele actuale e felul cum se contaminează abstractul de concret, întâmplarea și eternitatea, întrucât Robert Șerban ne invită să-i fim alături, prin indicii camuflajului de sens sau, dimpotrivă, prin redarea, predarea vreunei povești în nuditatea ei, senzorială, dar și cu fugi spre panseu și parabolă. Între realul expus, vizualizat, prezentat fără irizări de subtilitate și elemente criptice se ivește problema, însă, cheița, adică sensul suprapus ori îmbălsămat. Aici este reușita, să nu rămână la un singur nivel, epica fiind înșelătoare, cum sunt și comprimatele poetice.
Te lovește în final sau pe sub (vreun) rând o gândire abstractă, iar rolul ei este să ilustreze o stare sau un paradox, cel în care trăim și murim, totodată. Așa, faptul divers nu mai e fapt divers, ci o mică poveste cu sens plin, fie el făcut din contradicție, asemenea modului în care trăim. Nu e tragicul scos în prim plan, ci acceptarea, seninătate și, ca un făcut, viul din om, mereu în stare de reflecție și reflexie. Cu toate că impresia e, adesea, de fapt comun, situație comună vine o întorsătură în orice stare concretă, care se aplică unei alte categorii de gândire și înțelegere. Reflecția e subiectivă, firească și plină de farmecul decifrării sau nedescifrării trăirilor, senzațiilor și situațiilor, de multe ori aduse în prim-plan ca amintiri sau fapt cotidian, clip înregistrat sau unul de saltimbanc, iute mișcat spre alt nivel semantic.
Mi s-a părut volumul un salt spre interiorul liric al autenticului Robert Șerban, atât de multiplu în fațetele sale, dar nucleic în esența lui. Se petrece mai întâi o fixare a momentului narat sau țintit din unghi scurt, exploziv, o mișcare neașteptată spre sine sau spre celălaltul pus la pândă în numita îmbrățișare, deci o includere existențială, către înțelesuri și concluzii cu făptașii. Astfel, împreună, autor-cititor, percep existența ca pe o vedere de afară și dinăuntru într-o filozofare a viețuirii noastre. Una care se reface pe sine, se acceptă, se oglindește fără pasivitate și agresivitate, cu calm, cu accente de umor, de ironie, de ascunziș și expunere prin reflexie. Gândirea și ființa-rea poetului sunt tot de una, ca și faptul comun cu înțelesul său profund, scos cu vederile mult reflexive la iveală.
Din adiționarea evenimentelor, amintirilor, din scurtele scene cotidiene iese umanitatea, în general, și una care, prin actul îmbrățișării, potrivirii, poartă oglinda în celălalt. E o artă a autenticului film al vieții, prins în coerența lui de incoerențe, parabole, paradoxuri, incoerent în desfășurare. Mereu viața însăși e raportată la un ansamblu, realitate veche sau nouă, gândire și învățare, în concluzie.
Robert Șerban, surprins în oglinzi multiple, poartă, cu acest volum, tranzitivitatea lui aparentă, seninătatea și bucuria de a fi în reflexie, de fapt propriul vers, simplitatea de a se expune fără mofturi și fără conflict cu sinele, compus, totuși, din neprevăzut pe dedesubt. La fel ca poezia care o face pe „tranzitiva” și ascunde intranzitivul, un sens abia întrezărit, fugi adevărate, dar solare, traumaturgice. Poezia însăși capătă o definiție alcătuită din negații care se citesc pe dos, în ciuda tonului de confesiune, deodată încărcată de emoție, dublând-o pe cea afirmat(iv)ă cu ingeniozitate:
„îmi/plac oamenii cărora le tremură bărbia de emoție/ care nu-și găsesc cuvintele și/ încep să transpire căutându-le/ până când li se udă cămașa-n spinare […] îmi plac oamenii care-și vâră capul între umeri ca niște transformers ce vor să se predea și n-au cui/ cei plini de ticuri/ cu șlițul descheiat/ cu ciorapii de culori diferite/ cu cravatele pătate/ îmi plac cei care dau mărunt din buze/ de parcă ar repeta/ cea mai importantă rugăciune a vieții lor/ îmi plac întârziații/ sfioșii/ naivii/ nătăfleții” (Preferații mei)
Istorioare din copilărie, redate realist, chiar ironic, au deodată o ramă simbolică, un sens distinct, ca în Little love story, de pildă:
„marea mea decepție-n dragoste/ a fost în clasa a doua/ când/ îndrăgostit de fata cea mare a învățătoarei/ n-am mai rezistat/ și într-o seară am întrebat-o pe mama dacă/ poți să te căsătorești cu cineva mai în vârstă (…) o dată într-o pauză/ altă dată la/ sfârșitul orelor/ când ne-am întâlnit la țâșnitoarea din curte/ tu prima/ i-am spus fâstâcit/ / iar ea a zâmbit și doar a sărutat vârful jetului de apă/ apoi a plecat/ am sărit imediat să beau ca să-i simt gustul buzelor”.
Sensul de ansamblu e altul, nu rememorarea, ci vectorul emoției, o clipă suspendată, eternă, cea a iubirii.
Mișcări sunt și între și cu registre diverse. O alegorie, ca cea din episodul oniric, se îmbină cu momentul realist, acolo unde așezăm cele mai multe poeme, fie și mnemotehnice, dar și cu suprarealul de tip nou (ca în Toate întâlnirile posibile), sau cu elemente discursive, detalii din viața obișnuită, concentrate la bucurie, durere, singurătate, destăinuire, totul întru instalarea ficțiunii, aici poeziei. E vorba de utilitatea ei distinctă, de funcție artistică, cum bine glăsuiește poetul în Alte neputințe, titlu care se citește prin antifrază, întrucât stricta folosință îi este străină reginei:
„poezia nu face gaură-n cer/ nu-nmulțeşte laptele-n țâțe/ nu deturnează meteoriții şi nu coclește argintăria/ nu trece bătrânii strada/ nu aprinde beculețe de Anul Nou/ şi nu întinereşte vreo față/ nu-ngheață apele nici măcar la mal/ nu schimbă cursul vreunei poteci/ nu îmbunătățește calitatea somnului/ nu lecuiește de psoriazis/ nu goneşte turmele de porci/ ce scurmă pământul până când/ vor face o gaură-n el/ prin care poezia se va strecura/ ca un şarpe ce n-a muşcat niciodată pe nimeni/ și va dispărea pentru totdeauna”.
Seninătatea a ajuns felul înțelept și firesc al lui Robert Șerban de a fi în vers, unul cu accent de om sănătos, autentic în a reda contorsiunile vieții, un ton care te farmecă, în ciuda unor momente create din absurd, paradox, straniu, cu umbre și lumini în amestec, cu râs și plâns, cu surprize și ironii care mai de care mai derizorii sau, dimpotrivă, majore, cu situații imprevizibile, uneori umbroase, cu uzualul subminat de ironie, anxios ori cu efect de îmbărbătare dacă orice degustare conține și efectul ei pentru omul vulnerabil, surprins de poet în ipostaza de trăire și gândire totodată a opuselor alcătuitoare.
Poemul wabi‑sabi este o demonstrație desăvârșită:
„îmi plac oamenii cărora le tremură bărbia/ de emoție/ care nu‑și găsesc cuvintele și/ încep să transpire căutându‑le/ până când li se udă cămașa‑n spinare/ până când picurii le ies dintre firele de păr/ le alunecă pe frunte/ pe tâmple pe obraji pe nas/ îmi plac oamenii care se bâlbâie și care/ exasperați de ce aud/ își mușcă buzele de parcă ar vrea să se înghită cu totul/ oamenii care clipesc des‑des/ atât de des încât se ridică de la pământ/ și plutesc deasupra celorlalți/ cei care se mișcă de pe un picior pe altul/ în timp ce‑și bagă și își scot mâinile în buzunare/ timizii/ blegii/ fâstâciții/ cei care roșesc când văd o muscă verde/ care‑și trag nasul din cinci în cinci secunde/ și scormonesc abulici după batistă/ îmi plac cei care privesc în pământ/ ca și cum tocmai și‑ar fi pierdut verigheta/ îmi plac mototolii/ credulii/ împleticiții/ cei care se scarpină/ de parcă ar avea acolo un buton/ ce nu face contact/ oricât l‑ar apăsa/ îmi plac oamenii care‑și vâră capul între umeri/ ca niște transformers ce vor să se predea și n‑au cui/ cei plini de ticuri/ cu șlițul descheiat/ cu ciorapii de culori diferite/ cu cravatele pătate/ îmi plac cei care dau mărunt din buze/ de parcă ar repeta/ cea mai importantă rugăciune a vieții lor/ îmi plac întârziații/ sfioșii/ naivii/ nătăfleții/ a lor va fi împărăția/ și republica/ și califatul”.
Tocmai pentru că sensul vine pe scurtătură sau dintr-o parte, ori se infiltrează brusc în final, se impune ca poemele să fie redate în întregime, întrucât au acest „mers” de apă lină, cu momentul neașteptat de bulboană, o poantă, trimitere cu miez, ca în Vis după vis:
„m-am tot visat
plutind pe un frigider
în mijlocul oceanului
încercam să mă ridic
să văd dacă e vreo scăpare
vreun mal
ceva
eram gata gata să reușesc
dar mă dezechilibram cădeam sub apă
și mă trezeam brusc
iar în noaptea următoare visam la fel
apoi
iarăși și iarăși
până când într-o dimineață
am deschis ochii îngrozit:
frigiderul nu era niciodată același”
Nu lipsește mixajul de înțeles pe față, dar cu o cusătură de sensuri complexe pe dos, astfel încât o copilărire, scenă familiară, devine parabolă grea, a vieții către moarte, una strecurată pe nesimțite, cum ar zice Kavafis. Poemul Dispariția e o mostră:
„păpușa nu mai avea demult ochi
dar era cuminte și frumoasă
părul lung îi acoperea orbitele
stătea în picioare dreaptă
cu una dintre mâini puțin întinsă
ca un cerșetor discret
căruia ți-e jenă să nu-i dai
o bancnotă mai mare
uneori
când venea să te viziteze
și se plictisea de întrebările
pe care i le puneai
fiica ta o pieptăna
iar apoi îi aranja și mai bine părul
încât nimeni n-ar fi bănuit drama
ai să râzi
dar într-o zi păpușa a dispărut
și-ai fost făcut în toate chipurile
când i-ai întrebat insistent pe cei din familie
dacă nu cumva au luat-o din greșeală
fiica ta a venit și mai rar
însă de fiecare dată
avea grijă să te mângâie pe cap
și să-ți spună la plecare
din ușă
nu dezarma tata
nu dezarma”
Aproape nimic sigur indică, pe întreg, o altă măsură a omului în mișcările sale sapiențiale sau haotice, infantile sau destrămate, incerte sau esențiale, difuze sau luminate, dar mereu mișcătoare ca însăși viața, cu toate imperfecțiunile, magică în esență. Tonul extrem de elaborat, tocmai în naturalețea lui, devine o îmbrăcăminte pe măsură, o splendoare la firul ierbii/versului, până la urmă un mister.
Robert Şerban, Aproape nimic sigur, Editura Cartier, anul publicării: 2024, nr. pagini: 96
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu