Câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2021, Teodor L. Nedeianu este absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, unde a obţinut licenţa şi masteratul în filosofia culturii. Debutul său se înscrie într-o categorie aparte care se remarcă prin originalitate și distanțare față de valul actual, printr-o structură care se apropie de literatura universală nepieritoare.
Împărțit în două realități (a timpului prezent și a copilăriei), „Geaca lui Kafka” tulbură, uimește, frapează și farmecă în doze potrivite, printr-un melanj à la Max Blecher și Jack Kerouac, modele recunoscute de autor.
Durerea e prezentă aproape constant, pulsează din interior sau e imaginată (în copilărie), suficient de puternică încât să îl facă pe protagonist să plângă simțind cum ceea ce își imaginează se transformă în durere fizică. Mici semne arată, încă de la o vârstă fragedă, aplecarea spre violență, iar familia surdă la nevoile fundamentale de iubire ale unui copil nu face decât să accentueze aceste porniri, să deschidă și mai larg drumul către un acces deplin de violență care poate, în același timp, să rămână inexplicabil.
Pentru naratorul-copil, amintirea mamei care refuză să-i acorde iertarea e cumplită. Cele două cuvinte nu se aud niciodată, iar tendința copilului de a-și trăi suferința se concentrează spre accese de autovătămare, dar și înspre rănirea celorlalți: „Mama a început să țipe. După ce ieșeau din gura ei, cuvintele se loveau de pereți, iar de acolo ricoșau în mine. Dintr-un loc aflat undeva deasupra mea simțeam un curent de aer care mă lovea în creștetul capului. Loviturile păreau a se ghida după sunetele scoase de mama.”
Apoi, angoasele, fobiile, infestările cu gândaci omniprezente, spaima de prezența acestora, autoritatea tatălui indisponibil emoțional (rare sunt momentele de bună dispoziție), violența fizică prezentă, lipsa de comunicare sunt, împreună, factori care adâncesc solul unui comportament deviant la maturitate.
Singurătatea apasă până în punctul în care pare că se anulează existența întregii ființe. E tot o spaimă, aproape justificată, venită din această răceală a adulților, din această incapacitate a lor de a fi prezenți pentru copil, de a-i oferi iubirea atât de mult cerută: „Așadar, gândul că aveam să rămân singur nu era adevărat. Dimpotrivă, aveam foarte multă companie, atâta doar că nu știam cum să-mi dau seama de asta. Poate de aceea, atunci când ne veneau oaspeți în casă, mă simțeam singur când aceștia plecau, iar eu rămâneam din nou singur cu ai mei. Nu știam ce să fac cu părinții. Cu străinii era mai ușor.” Este remarcabilă copilăria văzută prin perspectiva acelei vârste și, mai apoi, trecerea veridică și atent construită către vârsta maturității, acolo unde dispar aproape în întregime granițele dintre luciditate și realitate, dintre coșmar și fapte, pierderea sinelui având, pe alocuri, trimiteri aproape cărtăresciene, tot așa cum partea din copilărie trimite cu gândul, uneori, la „Mendebilul” aceluiași autor, fără ca aceste „împrumuturi”, dacă pot fi numite astfel, să știrbească în vreun fel din stilul sigur și propriu asumat în totalitate de Teodor L. Nedeianu.
De la un sâmbure de violență se face trecerea prin acest mozaic încețoșat al pierderii rațiunii, inclusiv sub efectul drogurilor, dar și al unei realități care nu mai prezintă niciun zid de siguranță, niciun punct de sprijin: „Când mi-am pierdut cunoștința pentru prima dată, în acel ianuarie, nu s-a întâmplat nimic. Mă duceam spre fereastră, iar apoi, dintr-odată, m-am pomenit cufundat într-un întuneric care îmi apăsa pe ochi și îmi umplea craniul. Un întuneric cald, atât de confortabil, care m-a consumat până ce am rămas fără trup. Nu conștientizam asta, dar în acel moment nici că mi-aș fi dorit să fiu altceva. Eram ceea ce eram: o senzație fierbinte de întuneric și plenitudine. O masă amorfă fără trecut ori prezent.” Acest „doar spectator” al lumii încalcă astfel mult mai ușor orice graniță, împletind macabrul cu un eseu despre evoluția culturii în secolul al XX-lea, o contradicție care îi reușește fenomenal autorului, un contrapunct al crimei atroce care se derulează în mijlocului a ceea ce poate fi delir sau demență. Luciditatea accentuează și mai mult delirul, pierderea completă a rațiunii, scufundarea într-o realitate halucinantă care aparține doar naratorului.
Straniul aici este punctat corespunzător, este la locul său, sub hainele unui portret original făcut naratorului însingurat, celui care își pierde treptat naivitatea și ajunge, frapant, la zdruncinarea completă a pârghiilor fragile de care se agăța constant și firesc în copilărie.
Cu atât mai puternic este efectul din a doua parte a cărții cu cât rămâne în urmă naratorul-copil, în singurătatea acută din care nu se poate salva, în drumul inevitabil pe care violența i-l pregătește și-l accentuează din ce în ce mai tare pe măsură ce crește.
Autorul nu ratează nimic în acest debut curajos, ci se aventurează cu toată forța înainte pentru a ajunge pe culmile propuse, pentru a urca romanul la cotele înalte ale efectelor dorite. Din fericire, debutul lui Teodor L. Nedeianu se dovedește un pariu câștigat, un autor care își poate construi, în continuare, propriul drum care să îmbrace „hainele controversei” în miezul unei literaturi pline de forță.
Teodor L. Nedeianu, „Geaca lui Kafka”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 200
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Anthony DELANOIX pe Unsplash
scrie un comentariu