Relația cu corpul a devenit o temă de interes în literatura contemporană, schimbând perspectiva dinspre relații înspre individ și explorând adeseori subiectul traumei și al abuzului. Scriitoarea japoneză Mieko Kawakami și-a dedicat cel mai recent roman unor teme care reflectă societatea de azi și care vorbesc cititorilor din întreaga lume, indiferent de granițe.
Îndrăgostiții de la miezul nopții (Ed. Litera, 2023), tradus din limba japoneză de Iolanda Prodan, are în centrul său povestea lui Fuyuko Irie, o tânără de douăzeci și trei de ani care lucrează ca freelancer corector de carte și care locuiește în Tokyo. O descoperim treptat, îi înțelegem, ușor-ușor, felul singuratic de a fi, de a munci și, mai apoi, stângăcia în a-și face prieteni noi. Munca face parte din viața ei și umple aproape toate ungherele existenței. În fiecare an, de ziua ei, în decembrie, Fuyuko iese să se plimbe și să își sărbătorească astfel de una singură aniversarea.
Întunericului care însoțește aceste plimbări i se opune lumina, tot așa cum însingurării în care se învăluie ca mecanism de apărare Fukuyo, în urma violului suferit în adolescență, i se opune iubirea, salvând-o în cele din urmă.
Romanul pe care îl scrie Mieko Kawakami este, fără îndoială, un roman despre lumină și întuneric, despre răni și vindecare, despre drumul pe care personajul lui Fuyuko reușește să îl parcurgă înapoi spre sinele său care îndrăznește astfel nu doar să înceapă să ia decizii pe cont propriu, ci şi să se îndrăgostească din nou. Este o emoție timidă, trăită încă doar pe jumătate, odată cu o relație care se conturează de-a lungul a nenumărate întâlniri cu un bărbat pe nume Mitsutsuka. Fascinată de lumină, de ceea ce se derulează dincolo de peretele de sticlă prin care își privește metaforic propria existență, Fukuyo se lasă fermecată de ceea ce viața are încă să îi ofere, în ciuda singurătății:
„Eram fascinată de peisaj: un oraș misterios sub vălul serii, al luminilor roșii și verzi ale semafoarelor, străzi pline de oameni – unii așteptau pe cineva, alții veneau la întâlnire, unii luau masa cu cineva, alții mergeau împreună undeva, unii se întorceau acasă însoțiți de cineva. Imaginându-mi bucuria ce le umplea piepturile, am continuat să merg cu ochii în pământ, numărându-i în gând pe acești oameni de care nu mă lega nimic.”
Pe lângă lumină, muzica se transformă aici, e un liant care ademenește spre ceilalți, spre un prezent în care totul e posibil și oricine poate renaște. Muzica vindecă și își ia lumina ca aliat în romanul lui Kawakami:
„Așezată pe scaun, mă abandonam unei lumi de sunete sclipitoare. Îmi legănam capul, respirația îmi devenea tot mai profundă, în timp ce picioarele mele urcau, treaptă cu treaptă, scara făcută doar din lumină. Când puneam talpa pe treaptă, aceasta prindea viață, apoi se risipea în praf când ridicam piciorul, renăscând din nou la următorul pas și călăuzindu-mă cu blândețe. Scara spiralată de lumină, tremurând ușor, se ridica în întuneric, și, cu toate că nu știam unde mă ducea sau ce aveam să găsesc la capătul ei, atât timp cât auzeam muzica, știam că nu aveam de ce să-mi fie teamă, că puteam merge oriunde.”
Regăsim aici o parte din minuțiozitatea detaliilor specifică autorilor japonezi și, totodată, un ritm care e în concordanță perfectă cu transformarea prin care trece Fukuyo.
Îndrăgostiții de la miezul nopții reușește să fie un roman al eliberării de singurătate, de o singurătate apăsătoare și dezarmantă care pare că nu o va părăsi niciodată pe protagonistă:
„Eram de mulți ani doar eu cu mine și crezusem că nu puteam să fiu mai singură de atât, dar abia atunci mi-am dat seama cât de singură eram, de fapt. Erau mulți oameni, multe locuri, nenumărate culori și sunete, dar nimic din ce aș fi putut atinge, dacă întindeam mâna. Nimeni și nimic nu se oprea să mă strige pe nume. Niciodată în trecut, nici de atunci încolo. Niciodată. Oriunde aș fi mers în lumea asta, singurătatea avea să mă urmărească. Învăluită de cenușiul orașului, care părea și mai cenușiu sub burniță, nu mai puteam face nici un pas.”
În același timp, Mieko Kawakami contrabalansează acest echilibru fragil, aduce poveștii un fir pe care se poate escala spre lumină, își poartă personajul cu infinită răbdare spre un nou început, făcând din esența vindecării un proces cu atât mai credibil căci timpul aici pare să curgă fără grabă, lăsând însă loc unei vindecări pe care nu o zărim cu adevărat decât spre final.
Relația cu Mitsutsuka are ceva din procesul unui terapeutic, împrumută din onestitatea unor conversații salvatoare și din spațiul sigur în care celălalt poate fi cu adevărat el însuși fără teama că va fi judecat. Astfel, relația dintre ei nici nu trebuie să crească mai departe, are doar un rol aparte pe care îl îndeplinește înainte ca personajul principal să descopere de unde poate continua această recuperare a sinelui, această vindecare prin care totul devine, din nou, posibil și prin care deciziile pot să îi aparțină cu adevărat. Mieko Kawakami propune astfel și un exercițiu de imaginație, oferind un final în care se conturează salvarea definitivă și un nou început. Temele pe care le atinge sunt supuse delicateții care o reprezintă, de-a lungul paginilor, chiar pe Fuyuko. Miza nu e a iubirii care salvează, nici a celor care ne pot întoarce către noi înșine prin simpla lor prezență, ci e a felului în care, oferindu-ne timp suficient și spațiu pentru a fi, pur și simplu, vindecarea se poate ivi prin semne din ce în ce mai clare.
În multe feluri, Fuyuko se îndrăgostește din nou de viață, de lumină și de întuneric în egală măsură, oferindu-și o nouă șansă pentru a recontura existența, de data aceasta fără a mai lua deciziile impuse de ceilalți. Romanul lui Mieko Kawakami vorbește, cu certitudine, chiar despre viață și reușește ca nimic să nu pară artificial.
Mieko Kawakami, „Îndrăgostiții de la miezul nopții”, Editura Litera, traducere din limba japoneză de Iolanda Prodan, anul publicării: 2023, nr. pagini: 288
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Studio Kealaula / Unsplash
scrie un comentariu