Când te bântuie poezia după ce ai închis cartea înseamnă că poezia a fost bună.
Ești în fața unei uși metalice. Un oraș ticsit de oameni preocupați de propriile nevoi. Aici e răcoare, iar tu-ți poți mișca doar mâinile. Le lipești de ușă. E rece. Vrei să te încălzești și începi să o zgârii, să cauți ceva în ea, să o/te cureți. Uneori, dintr-o linie trasată cu unghia cad vase nespălate. Alteori se aud notificări de la mess, inflexiunile vocilor acum străine. O senzație de revoltă asupra țării (în care a fost dat să te naști) îți urcă din degetele de la picioare către cap și spui tare „ce bine că trăim sub cerul Româinei, liberi ca pasărea de curte” .
Sunetul scos de unghii pe metal îți vorbește despre distanțare, nevoi, curajul de a-ți spune opinia public: oricum, și necesitatea de a păstra pentru tine „își retrag vorbele și like-urile”. Totul e aici, în viața asta nouă, amenințată de un hacker care-ți poate șterge cu un click amintirile.
„ne vom pipăi ridurile ca pe discurile de vinil zgâriate/ care acumulează valoare în timp”
Volumul Teodorei Coman, intitulat (după o expresie de natură juridică) foloase necuvinte (Casa de Editură „Max Blecher”, 2017, colecția „Plantații”) îți controlează tehnic unghiile pe metal și, până la urmă, pe creier. Niciun cuvânt în plus, niciun cuvânt în minus. Versuri corect proporționate, idei clar și fățiș transmise. Straniul se întâmplă când automatizarea cu tentative corporatiste îți extrage chirurgical frica de rutină, de viață & moarte, riduri, tu. Vocea lui Morpheus îți explică pașii.
„șorțul din tinerețe nu te mai încape. chiar dacă raportul dintre șorț și corp s-a agravat, n-a venit vremea să-l arunci/ vei șterge cu el ce n-ai putut șterge cu buretele”
E o combinație între frica de tine și frica de exterior. Tot ceea ce ești și ce ai putea să devii. Fluxul și refluxul unei minți întortocheate, prinsă în labirintul Minotaurului. Versurile alcătuiesc ghemul de ață care te conduce spre eliberare.
„cum să nu-ți placă oamenii despre care nu știi mai nimic?/ se abțin de la comentarii/ nu distribuie nimic și nu se împătrășesc/ poate au văzut prea multe scene confesive proaste în filme polițiste, mult mai proaste decât orice postare tragicomică./ peretele lor e în mare parte curat. poți vedea când și când ce mai ascultă, ce mai citesc, pe unde merg/ dar niciodată ce gândesc.”
Te-ai gândit vreodată că Facebook-ul poate naște poezie? Da, scandaluri da, semi-îndrăgosteli da, nervi întinși ca la casa de marcat da, dar poezie nu. Iată că din tăcerea facebookistă se nasc versuri pe un perete aproape gol. Dar toate astea sunt doar niște comentarii pe lângă.
Teodora Coman s-a născut în 1976 în Sibiu și este profesoară la Școala Gimnazială nr. 18. A debutat la Casa de Editură „Max Blecher” cu volumul cârtița de mansardă (2012). În 2017, a lansat foloase necuvenite tot la Casa de Editură „Max Blecher”. Ultimul volum, soft guerrilla, a apărut în 2019, tot la Max Blecher.
„ne place coliva, cu sau fără moarte.
cei fideli vechilor practici
care pun ritul mai presus de gust
ne pot acuza de necredință
noi îi spunem poftă de viață:
nu ne permitem tragedii
la temperatura camerei”
Teodora Coman, „foloase necuvenite” , Casa de Editură „Max Blecher”, 2017, 119 pagini
scrie un comentariu