Pe citestema.ro, puteţi citi deja două opinii în legătură cu romanul Consimţământul de Vanessa Springora, recent publicat la Editura Polirom, în traducerea Alexandrei Cozmolici. Cu siguranţă, o imagine şi mai bună asupra acestei cărţi o veţi avea citind interviul cu Vanessa Springora, realizat de Dan Burcea, şi apărut în Suplimentul de cultură. Vă oferim un fragment şi vă invităm să accesaţi interviul complet pe suplimentuldecultura.ro.
„Locul meu de joacă e împărăția cărților”, scrie Vanessa despre copilăria ei. Iată că aceeași împărăție salvează o parte din identitatea copilului de atunci, recuperează și reîntregește un adevăr pe care adulții din acei ani s-au făcut că nu îl văd, lăsând loc justiției actuale să intervină. – Mihaela Pascu-Oglindă
Consimţâmântul are darul de a naşte întrebări. Despre limite, toleranţă, supunere şi, în general, despre normalitatea unei societăţi care ştie să impună reguli, dar nu este în stare să blocheze o devianţă, ba pentru că agresorul este foarte cunoscut, ba pentru că există un curent social care nu combate, ba chiar încurajează aşa ceva. – Constantin Piştea
Dan Burcea: Unii critici au vorbit de caracterul terapeutic al cărții dumneavoastră, alții au insistat asupra valorii sale testimoniale. Cum ați califica-o, mai ales din perspectiva curajului care v-a fost necesar pentru a o scrie?
Vanessa Springora: Nu cred prea mult în valoarea terapeutică a scrierii, contrar ideilor preconcepute. Nu aș fi putut scrie niciodată această carte, dacă nu aș fi reușit mai întâi, prin alte căi, să iau distanță față de această poveste cu care, orice mi s-ar întâmpla, voi fi nevoită să trăiesc. Flaubert a spus ceva în genul acesta, și anume că „spuma inimii nu se răspândește peste coala de hârtie peste care se așază doar cerneala“.
În ce privește valoarea testimonială a textului, bineînțeles că ea este fundamentală. Este o dimensiune deseori devalorizată de critica literară. Criticii care cred că dețin întotdeauna definiția Literaturii cu literă mare se prefac că nu-și mai aduc aminte de texte sublime și indispensabile ca cele ale lui Primo Levi, ale lui Soljenițîn sau, mai recent, Durerea lui Duras, Incestul lui Cristine Angot sau Zdrențele lui Philippe Lançon, care împletesc această dimensiune testimonială și demersul lor literar evident. Această tradiție literară îmi inspiră cel mai mare respect, pentru că, într-adevăr, așa cum subliniați, actul de a scrie posedă aici o valoare performativă care îl angajează complet pe autor, noțiunea de curaj putând fi prin urmare invocată în momentul în care expunerea propriei persoane sau rostirea unui adevăr căruia nimeni nu a vrut să-i dea crezare până atunci poate să pună acea persoană în pericol sau să o distrugă moral. Nu cred însă că cineva depune mărturie pentru a se simți mai bine, nici pentru a scăpa de o suferință. Depunem mărturie pentru a lăsa o urmă fraților noștri despre ceea ce s-a întâmplat și care va continua să rămână ireparabil.
Înainte de a vă ruga să ne vorbiți despre motivele și modul în care ați scris această carte, aș dori să vă întreb cât timp v-a trebuit înainte de a vă hotărî să așterneți pe hârtie romanul? De ce ați așteptat atât de mult?
Mai întâi pentru că nu-ți poți reveni niciodată pe deplin de pe urma unei întâlniri cu un agresor, că un asemenea lucru îți marchează întreaga existență. Porți această povară, de bine, de rău. A lua o distanță față de un asemenea eveniment cere timp îndelungat. Toate persoanele care au trăit un fapt asemănător vă pot confirma lucrul acesta. Motivele pentru care te simți pregătit să exteriorizezi un asemenea traumatism, să-l privești în față, oricare i-ar fi forma, și să faci din el un lucru reparator și liberator pentru sine și pentru alții, toate acestea rămân un mister. Deseori mi s-a pus această întrebare. Mi-au trebuit mai mult de trei decenii pentru a mă hotărî să scriu această poveste scurtă, dar care pare foarte lungă.
Faptele pe care le povestesc în Consimțământul au avut loc în vremea când aveam între 13 și 15 ani, dar pentru a le putea scrie la 20 de ani ar fi trebuit să fi fost capabilă să mă consider victimă, ceea ce nu era deloc situația la vremea aceea. La 20 de ani eram o femeie foarte destabilizată, fără pic de amor propriu, căzută într-un proces de autodistrugere și căutând remedii în droguri pentru a scăpa de amintirea acestei relații devastatoare și abia reușind să ies dintr-o criză psihotică gravă care mă condusese la desocializare.
Matzneff reușise să mă îndepărteze de citit și de scris, singurele lucruri pe care le iubeam cu adevărat. Faptul că devenisem o eroină a cărților sale abjecte reușise chiar să mă facă să-mi fie teamă de literatură. La acea vârstă eram incapabilă să fac legătura între starea mea interioară și evenimentele pe care le trăisem. Mai târziu, mi-am investit energia în alte lucruri: să mă reconstruiesc, să-mi termin studiile, să călătoresc, pentru a nu mai fi confruntată cu cărțile publicate anual de Matzneff, să încerc să întâlnesc un bărbat care să nu mă facă să sufăr, să fondez o familie, lucruri de care nu avusesem niciodată parte, să găsesc un loc în societate, mai precis să mă reconciliez cu cărțile, devenind ulterior editoare.
Cum spun deseori, dacă aș fi scris această carte la 20 sau chiar la 30 de ani, nu aș fi avut distanțarea potrivită pentru a o face. Cartea ar fi fost de o violență uluitoare și nu aceasta era intenția mea. De altfel, cred că simțeam în mod intuitiv că lumea din epoca aceea nu era pregătită pentru a citi și a înțelege cum trebuie o asemenea poveste. Până acum cinci ani, să zicem, ar fi fost sufocată încă de la apariție. A venit apoi mișcarea MeToo și lucrurile s-au schimbat total, eliberând nu numai dreptul de a se exprima al victimelor, dar și atenția celor dispuși să le asculte.
Citiţi interviul integral:
scrie un comentariu