Cristina Ispas (născută în 1979, la Corabia) a absolvit Facultatea de Litere și Masteratul de Literatură Română Modernă și Contemporană în cadrul Universității din București. În anul 2008 a obținut titlul de doctor în filologie cu o teză despre poezia postdecembristă. A debutat în volum în anul 2007, cu volumul fetița. mixaj pe vinil (Editura Vinea). Au urmat volumele: rezervația (Casa de Pariuri Literare, 2011 – volum nominalizat la Premiul Observator Cultural pentru poezie) și 40. să înceapă jocurile (frACTalia, 2018 – volum distins cu Premiul pentru poezie în cadrul Galei Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei). Este prezentă în numeroase antologii de poezie, iar poeme dintre ale ei au fost traduse în maghiară și spaniolă. În anul 2021, Casa de Pariuri Literare reeditează volumul rezervația, într-o ediție sonoră, în lectura autoarei. Asupra acestei reeditări mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul este structurat pe patru cicluri poetice, cel mai amplu dintre acestea fiind oameni de weekend, urmat de mai modestele, ca întindere: mașinile dezirante, sindromul clérambault și filme stricate, acestea fiind însă precedate de un poem-introducere și de un motto din Rainer Maria Rilke. De asemenea, trebuie spus că poemele sunt însoțite de o serie de ilustrații, semnate chiar de către poetă.
Aș începe prin a reda integral mottoul din Rilke, pentru că îmi pare a fi fost ales tocmai pentru a da cititorilor o cheie de lectură:
„Acum, când mă gândesc la toate acestea, mă minunez că am ieșit teafăr din lumea acelei febre și că m-am regăsit în viața obișnuită unde fiecare voia să fie susținut în sentimentul de-a se găsi printre lucruri și ființe cunoscute și unde cu atâta precauție rămâneai în domeniul inteligibilului. Dacă așteptai ceva, venea ori nu venea; altceva nu se putea întâmpla. Aici, erau, odată pentru totdeauna, lucruri triste, lucruri plăcute și multe altele secundare. Dacă ți se pregătea o bucurie era o bucurie și trebuia să te porți ca atare”.
Așadar, Cristina Ispas își împărtășește în poemele sale, mai ales în cele din oameni de weekend, perpetua zbatere între stresul provocat de viața din timpul săptămânii, aflată constant sub zodia jobului, cu atmosfera sa corporatistă și nevoia de relaxare, de regăsire din weekend, un timp pe care caută tot timpul să și-l petreacă cât mai departe de preocupările curente, fie la munte, fie la mare, fie la Corabia, unde o așteaptă părinții și casa părintească, dar pe care invariabil vrea să și-l petreacă alături de oameni dragi, de oameni apropiați, de iubit, de familie, de prieteni, sau măcar în locuri cu o încărcătură pozitivă, tocmai în ideea de a se simți cumva protejată, îmbrățișată de sentimente calde, familiare. Și chiar dacă nici în weekend nu este mereu totul roz, cel puțin sentimentul de detașare de lumea generatoare de stres reușește să persiste:
„scândura se balansează dar nu se întâmplă nimic/ cana nu se varsă/ adun fusta largă sub mine și mă fac ghem sub șopron/ când mi se pare că aud pisica pe acoperiș/ am deja cafeaua într-o mână și-n cealaltă țigara/ a început să plouă din senin, chiar după ce ai plecat tu/ mult timp daisy nu s-a dezlipit de lângă poartă/ acum însă o văd venind, printre rondurile de flori,/ învelită-n aburi// urmărim o vreme picăturile care cad pe pământul încins/ ridicăm apoi privirile la caisele din grădina vecinei/ care freamătă de lumină/ și mai sus, la norii negri care se învălmășesc spre oraș,/ rămân din nou singură”.
Dacă în oameni de weekend avem de a face cu o perpetuă navetă emoțională între momentele de „dolce far niente” și cele de „no more stress”, ei bine, în celelalte trei cicluri predomină o poetică cumva mai încărcată din punct de vedere psihologic, poeta virând pe nepusă masă spre un tip de discurs cu irizări existențialiste, populat de idei și întrebări fundamentale despre viață, despre viitor, despre dragoste (însă fără a cădea în mirajul sentimentalismului vânat la rândul său de patima patetismului):
„scările rulante nu duc în viitor/ nu duc într-un film postuman/ în care singurătatea pare atât de încrezătoare/ scările rulante duc în oraș/ stâlpi murdari sub tavanul putred aproape prăbușit/ oglinzi în rame de fier deasupra prietenilor veseli și zgomotoși/ lumina sleită și, prin ușa întredeschisă, strada/ numai în colțul nostru se vorbește puțin/ câte-un zâmbet fără adresă care piere neobservat/ de când ai încetat să te mai învârți printre mese/ capul ți-a căzut și ție în palme// lifturile nu duc pe acoperișul lumii/ nu duc într-un viitor postuman/ în care fericirea pare atât de sigură/ lifturile duc în camere de hotel// acolo unde zac toți șifonați pe mochetă/ unde fereastra e, inexplicabil, sufocată de plante/ se sprijină de ea și se ridică/ atunci unghiurile se deplasează mocheta se strică/ în fumul din cameră nu-și mai simte creierul/ numai capul gol, un dirijabil care alunecă spre nu se știe ce,/ printre nori în destrămare”.
Bineînțeles, nu trebuie să uităm că acest volum al Cristinei Ispas a văzut lumina tiparului pentru prima oară în urmă cu 10 ani (chiar 11, dacă luăm în calcul data lecturii și a cronicii de astăzi), într-o perioadă în care douămiismul cu al său biografism și cu a sa poezie a concretului făcea încă furori prin peisajul poeziei românești. Cu siguranță, atunci, cartea aceasta a avut un ecou bun, fiind aclamată de colegii de generație ai poetei. Pe cale de consecință, se ridică întrebarea dacă ea mai este astăzi viabilă, actuală, frecventabilă. Și răspunsul este, din punctul meu de vedere, da. Și de ce spun aceasta? Din cel puțin două motive: în primul rând, stilul Cristinei Ispas din acest volum, definit de o fluiditate aproape melodioasă și nu de puține ori cinematică, face ca și astăzi, într-o lume a grabei, lectura poemelor sale, altminteri destul de stufoase, să fie o adevărată desfătare; iar în al doilea rând, pentru că temele propuse de aceasta sunt în continuare cât se poate de actuale, cu toții vânând măcar în weekenduri acele momente de dolce far niente, cu toții având și astăzi aceleași frământări existențiale, aceleași griji cu privire la viitor și mai ales, aceeași nevoie de afecțiune. Pentru că, după cum se pare, zisa lui N. Steinhardt: „De ce îi este omului de astăzi foame: de iubire și de sens”, nu doar că rămâne valabilă, dar se prefigurează a rămâne eternă, acel „azi” fiind pus, cu bună știință, la prezentul continuu.
Cristina Ispas, „Rezervația”, Casa de Pariuri Literare, ediția a II-a, anul publicării: 2021, nr. pagini: 108
Cumpăraţi cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Tobias Tullius / Unsplash
scrie un comentariu