„Din cruzime și durere s-a născut un lucru de o mare frumusețe”, astfel vorbește Margret MacMillan despre romanul-confesiune, „Niciun prieten, doar munții”, al poetului, scriitorului și activistului politic de origine kurdo-iraniană Behrouz Boochani.
Persecutat în Iran din cauza convingerilor sale politice, în 2013 Behrouz încearcă, în două rânduri, să ajungă în Indonezia, în calitate de azilant politic, cea de-a doua încercare soldându-se cu interceptarea, de către Royal Australian Navy (Forțele Navale Regale Australiene), ambarcațiunii care transporta alte 60 de persoane aflate în aceeași situație.
Debarcați, inițial, pe Insula Crăciunului, ulterior vor fi transferați pe insula Manus în închisoarea instituită acolo ca parte a Pacific Solution, nume dat de guvernul Australiei politicii de încarcerare în diferite centre insulare de detenție a potențialilor azilanți politici în scopul împiedicării acestora de a ajunge pe continentul australian. Actualmente, centrul de detenție de pe insula Manus este închis și declarat ilegal, în urma revoltei deținuților din octombrie 2017, soldate cu numeroși morți și răniți.
Istoria apariției acestui roman-document – mărturie a atrocităților organizate și dezvoltate sistematic, într-o manieră instituționalizată de către guvernul australian – este pe cât de spectaculoasă, pe atât de incredibilă. Încarcerat, trăind tortura și suferința, Behrouz Boochani a transmis, prin intermediul unui telefon ascuns, mesaje text ce au fost ulterior metamorfozate – în urma unui laborios proces de distilare narativă – puse în pagină și traduse de Omid Tofighian, filosof de origine iraniană.
Încadrându-se în categoria, mai largă, a literaturii penitenciare (dar fiind cu mult mai mult de atât), mărturia lui Behrouz Boochani șochează în multe privințe. Întâi, ne dezvăluie felul în care chiar și atunci când trăiești „într-o grădină zoologică a cruzimii”, având un destin kafkian și o viață ce pare golită de sens, existența poate căpăta relief și scop, prin rezistența neabătută în numele valorilor umanității.
Apoi, ne revelează forța unui talent, care, în ciuda celor mai opresive condiții, reușește să-și croiască drum către semenii săi, precum mesajul disperat al unui naufragiat ce-și încredințează valurilor ultimele gânduri. E ironic, aproape o ironie a sorții, cum această carte a ajuns să primească recunoașterea guvernului țării care i-a refuzat cetățenia și l-a încarcerat.
Nu în ultimul rând, scriitura lui Behrouz Boochani șochează conceptual și stilistic. Pentru a defini și analiza tortura sistematică instituită în insula Manus, autorul preia și dezvoltă un concept provenit din literatura feministă – „kyriarhie” – ce face referire la congruența mai multor sisteme sociale având scopuri punitive, dominatoare și dezumanizante la adresa deținuților.
Sistemul conceptual al „kyriarhiei” îi permite autorului să identifice suportul filosofic (colonialismul) al acestei încarcerări lipsite de sens (deținuții nefiind, oficial, acuzați de nimic), dar și mecanismele articulate cu ajutorul cărora opresiunea putea fi exercitată în modul cel mai benign (în aparență) și eficient cu putință: într-o instituție care proclamă domnia regulilor, hrana nu este raționalizată astfel încât fiecărui deținut să îi revină porția corespunzătoare, ci este lăsată la îndemâna celor mai determinați să facă orice pentru a o obține, ceea ce o transformă în mijloc de represiune internă între deținuți. Apoi chiar regulile au un caracter aleatoriu și paradoxal: ele se schimbă fără nicio rațiune, în mod cu totul arbitrar, iar deținuților li se cere supunere oarbă în fața acestor întruchipări ale hazardului, decretate de bunul plac al „Șefului”.
Există o știință, aproape o artă, a opresiunii care jonglează cu nevoile deţinuților, acționând cu diabolică precizie asupra celor mai primare nevoi (de hrană, de confort, de minimă salubritate, de spațiu personal), dar și a celor determinante pentru personalitatea cuiva (de stimă de sine, de apreciere, de valorizare – în închisoare trăiești ca într-o groapă de gunoi și ești redus la condiția de animal). Mirosul fetid de dejecții, foamea și frica generalizate, fenomenul automutilării în toaletele infecte, abuzurile supraveghetorilor australieni sunt constante zilnice ale unei existențe din care speranța a dispărut demult.
În ciuda acestora, grație unei sensibilități aparte și a unei umanități ce transcende oroarea, Behrouz Boochani simte nevoia de a-și conecta cititorii la universul pur al naturii: printre vaiete de durere, auzim cum foșnesc frunzele arborelui de mango în bătaia vântului, ascultăm cântecul greierilor noaptea și sunetul valurilor oceanului, vedem puzderia de stele pe cerul întunecat, accente de un lirism sfâșietor conferind scriiturii o frumusețe aproape nepământeană.
În același timp, luăm contact cu o proză elaborată, ce-și trage seva din folclorul și mitologia kurde, o proză ce alunecă adesea în versuri, dar și o proză cu figuri iconice, adevărate embleme ale închisorii, ilustrative prin poreclele primite – Prim-ministrul, Maysam-curva, Tatăl, Profetul, Șeful, Vaca, Rinocerii – ce dau culoare și diversitate peisajului narativ.
Scriitura lui Behrouz Boochani, un melanj de filosofie, introspecție, analiză geopolitică și literatură de cea mai înaltă clasă și, în același timp, un strigăt de disperare adresat umanității, este dovada că mizeria, tortura și suferința continuă să dăinuie și în această eră „civilizată”, dar și că viața nu va putea fi, niciodată, despuiată de sens.
Behrouz Boochani, „Niciun prieten, doar munții”, Editura Pandora M, anul publicării: 2021, nr. pagini: 416, traducere: Bertha Savu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Valentin Salja pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu