Autoarea volumului Fragment dintr-un viu, doamna Ioana Greceanu, este de-o discreție absolută, cu toate că poezia sa propune un periplu întunecat, uneori fragmentat de-o incoerență bizară, prin tenebrele propriei lucidități. Desprinsă parcă din universurile alchimiei traumatice, întâlnite la poete ca Silvia Plath sau Anne Sexton, în cartea de față este prezentă o conștiință a finitudinii, de un cenușiu visceral, care planează tumefiată asupra întregului imaginar uman sau obiectual.
Demersul autoscopic al focalizării îndreptat asupra unor fragmente dintr-un conținut viu, trupesc sau sufletesc, are rolul de a izola experiențele traumatice, în contextul unei perspective mai largi asupra declinului corporal și/sau identitar. Acest lucru semnifică faptul că poeta își trăiește existența, la limita dintre damnare și flagel, aflată pe culmile unei perpetue ,,hemoragii interne”. Practicând un fel de nihilism introspectiv, prin intermediul unei voci aplatizate de-o agonie continuă, aflăm că trupul acesteia pare locuit, pe de-a-ntregul, de o prezență străină, prin care orice urmă de conștiință sau de luciditate este supusă destrămării, fisurării galopante: ,,Singurul lucru întunecat vine din cap/ când nu știu cine varsă lacrimi pentru mine/ prin mine”. Disperarea, în cele din urmă, va macula orice act rațional. De aceea, poezia rămâne singura modalitate de a exterioriza întregul moment al crizei lăuntrice, printr-un gest sau tentativă de sinucidere ,,în direct în poezie”, percepută ca o formă de frondă, de ultim supliciu, îndreptate asupra unei existențe a cărei disperare își strigă disperarea prin intermediul artei care se deschide înțelegerii cititorului, întocmai ca o imensă și neagră rană: ,,când plâng pentru mine/ plânsul care nu se vede/ ca o hemoragie internă./ aș vrea să-mi tai venele în direct în poezie/ aș vrea să mi se scurgă tot sângele în poezie/ însă poți să plătești cu sânge o crimă imaginară?/ Eu mă rănesc la cap cu propria mea poezie” (Singurul lucru întunecat).
Conștiința supliciului interior se proiectează și asupra spațiului înconjurător, cel domestic de pildă, destabilizându-l, anulându-i orice urmă de coerență, atunci când nucleul stabilității emoționale, intimitatea, e pe cale de a eșua definitiv. Toate acestea imprimă decorului maladiv nota crepusculară a unei finitudini omnisciente, a unei retractilități ale cărei pulsații grave se reverberează în întregul univers uman sau material: ,,În fiecare dimineață începe ziua de ieri/ capul, supraîncărcat înclinat pe mâna înțepenită/ rămân culcată/ casa este înconjurată de ziduri ca de spital/ prin crăpături pătrund mâini bandajate/ intimitatea este la punctul nevralgic/ tremur cu noduri/ simt oasele cum se mișcă încet, încet/ pe orizontală/ Țineți departe de jar osemintele/ îmi trag cu dificultate o pânză albă pe piele/ de la călcâie până la gură/ îmi amintesc foarte vag de un loc/ în care toți oamenii sunt vii” (Poem intermitent).
Alteori, venite parcă din universul unui Max Blecher, aflat pe culmile degradării fiziologice, sunt surprinse ,,imagini expresionist-apocaliptice” (Cosmin Perța), impregnate de o luciditate cadaverică, ce surprind un univers interior, ajuns în stadiul unei degenerescențe care capătă chipul unui ,,eu monstruos”, în care orice urmă de umanitate a fost suprimată, orice tendință rațională, necrozată: ,,și uneori simt foarte adânc în carne un eu monstruos/ cu un tampon uriaș de hârtie în inimă/ aproape că nu mă mai pot mișca în mine însămi/ sunt amnezică și închisă ca o gură care se învechește/ lumea mi se dezvăluie aplatizată/ ca de pe un pat de spital: avem de plătit/ consumul vital din altă viață/ mai multă boală, mai mult provizorat” (Fragment dintr-un viu).
Această trăire traumatică, sub-umană, sub-emoțională, funcționează doar în detrimentul unei inerții glaciale, ai cărei stimuli cavernoși își trag seva din dimensiunea mortificată a existenței. Astfel, într-o notă de expresionism nevrotic, acțiunile sau gesturile zilnice sunt pătrunse de-o sensibilitate atât de puternică, de tăioasă, încât realul este resimțit ca o continuă desfășurare de energii sau influențe, de-o agresivitate/stridență ieșită din comun, unde orice mișcare sau sunet par topite în pasta densă a unor senzații/influențe care produc durere, disconfort sau alienare: ,,Sunt influențe nevrotice în jur, amenințând/ vechiul flagel de lacrimi/ un acrobat pe sârmă se prăbușește de la mare-nălțime/ nu ar fi trebuit să ne vedem niciodată sângele/ acum mi-e greață de sângele meu ca de un vierme/ care înaintează prin vene spre inimă” sau ,,palmele noastre se ating ca printr-un geam/ o tristețe de beci neluminat de o sută de ani/ o deznădejde roșie și închegată/ încearcă să-ți faci drum până la râul de lacrimi/ pentru a te înmuia” (Sunt influențe nevrotice în jur).
Greața existențială, amplificată pe un fond de exasperare tentaculară, ce tinde să predispună ființa la o continuă conștiință nu de sine, ci în contra sinelui, tendința constantă de negare a propriei alterități sau sensibilități, sunt doar câteva proiecții traumatice ale unui univers intim, aflat într-o continuă destrămare: ,,Îmi voi asmuți, ca pe un câine rău/ care mușcă mâna stăpânului, capul împotriva mea/ când nu-mi pot stăpâni moartea…/ nu știu cu ce să acopăr acest ochi de apă înghețată/ care se uită țintă la mine/ viața îmi atârnă de cap/ ca un văl de mireasă părăsită în ziua nunții” (Îmi voi asmuți capul). În lipsa afectivității, totul capătă accente aproape impersonale, seriozitatea este disimulată, deturnată. Un gol mental se întinde vertiginos, cuprinzând și persoana celuilalt, care pare proiectată frânt, pe un fundal de coșmar alb al isteriei ființiale: ,,ca o lacrimă care se suie la cap/ știu, sunt un coșmar alb pentru tine/ aș putea să te demontez (ca pe un ceas)/ aș putea să stau apoi în fața ta calmă și neatentă/ ca și când m-aș afla în fața unui șarpe imobilizat/ de care, brusc, nu-mi mai este teamă”. Prezența sentimentelor survine pe un fond nevrotic, de iritare a simțirii și a sensibilității, întrucât prezența celuilalt complică situația. Raportarea la o posibilă apropiere trupească generează un fel de neliniște creatoare, demonic-insomniacă: ,,Eu ezit eu tatonez eu sunt nesigură eu scriu pe șapte cărări înspre tine/ și uneori te iubesc atât de mult încât aș vrea să ne schimbăm capetele/ aș vrea să-mi întind versurile pe toată suprafața/ vieții tale ca pe un cearceaf alb sub care să ne iubim/ noaptea sunt libertină când scriu”.
Într-o atmosferă ce amintește de universul unui Gottfried Benn, sunt întâlnite elemente care fac parte dintr-un fel de coregrafie coșmarească, în care poeta își pierde controlul asupra propriului corp supus la o tortură, unde fiziologicul pare cuprins de o exaltare electrizată de un conținut morbid. Gesturile, acțiunile sau gândurile converg spre un centru nervos al represiunii și al unei teribile și violente negări de sine: ,,coșmarul îmi electrizează capul/ mă întind ca o coardă gata să se rupă între creier și limbă/ cu fiecare cuvânt începe viața trucată/ inteligența mea a devenit constrictoare/ ca un gâtlej de șape Boa” (E prea târziu pentru o fotografie de grup).
Imersiunea în propriul univers interior, străbătut de pulsiuni thanatice, presupune, la Ioana Greceanu, o permanentă agitație convulsivă și compulsivă, o atenție morbidă acordată fiecărui detaliu care reflectă, în mod alienant și cu o luciditate usturătoare, acele forme ale destrămării, mutilării sau auto-anihilării trupești și identitare.
Ioana Greceanu, Fragment dintr-un viu, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2012, nr. pagini: 66
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Fakurian Design pe Unsplash
scrie un comentariu