Alexandra Niculescu și-a concentrat atenția, până acum, asupra prozei scurte, publicând două volume: Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014). Cel de-al treilea volum, Kyparissia (Editura Litera, 2020), vine să întregească acest parcurs dedicat și fidel.
Chiar dacă vara pulsează cu toată forța de-a lungul volumului de proză scurtă, în Kyparissia veți regăsi lumi pe care veți avea constant senzația că le cunoașteți, chiar dacă nu le-ați întâlnit vreodată. Dogoritor, soarele de aici e o constantă, chiar și atunci când nu e menționat, căci unele povestiri (Visul unei zile de vară, Cirque Amar, Babel) au o realitate-vis în care cele două planuri se topesc sub efectul de fata morgana, printr-o încetinire a senzațiilor, dar printr-o păstrare a ritmului care îi este caracteristic Alexandrei Niculescu.
Fiecare moment devine al nostru prin detalii clare, obiecte cunoscute, emoții familiare. Și suntem, deopotrivă, cuceriți de ceea ce Ava, protagonista care unește fiecare proză de cealaltă, trăiește adesea ca prin vis și, totodată, cu o atenție desăvârșită față de ceea ce vede, ceea ce simte, ceea ce este.
Limbajul e unul stăpânit, asumat, voit lăsat să urmeze un ritm care dă prozei scurte din acest roman senzația (alături de legătura creată de Ava) unui roman fără sfârșit, dar bine compus, al unei povești în care ne-am putea scufunda în orice moment fără a avea senzația că ne-am rătăcit. Din concret se sare imediat în imaginar sau în amintire, în vis sau în reflecție, fără ca vreodată aceste salturi să deranjeze, fiind, în schimb, o trăsătură care consolidează stilul revigorant: „A trebuit să cumpărăm portocale din vreo cinci locuri ca să putem compara cât de dulci sau amare sunt, și mie îmi plăcea să câștig pariurile, și Lia nu suporta să piardă, și acum premiul era încă nedefinit, și totdeauna nedefinitul are așa o putere tocmai pentru că poate să fie orice, măcar pentru o secundă, în imaginație, și la o adică puteam schimba lucrurile cu premiul ăsta, așa că ne-am așezat pe o bordură încinsă de soare și am început să desfacem portocalele.”
sau
„Parcă ședea acolo dintotdeauna, nu arunca nicio privire spre pepeni, era concentrat la un rebus, da, în loc de mobil, el avea un rebus de dezlegat, poate unul greu la care lucra de când se așezase, cu ani în urmă, zic eu ani în urmă pentru că era plin de praf, și nu un praf care se pune peste zi sau apare de la mașinile care vâjâie sau de la vânt, ci un praf care se așază comod, ca un cap de fată care se gudură pe lângă un gât de băiat și zice: păi cam aici cred eu că mi-e locul”.
Fiecare emoție este văzută printr-o lupă ținută cu îndemânare și adusă la lumină în miezul incandescent al zilei. Chiar și nopțile păstrează aici amintirea soarelui, iar o tranșare onestă a sentimentelor duce la o naturalețe încântătoare. Nu e nimic de ascuns, nu e nimic care să nu fie lăsat la vedere pentru că aici peisajul continuu e trăit în plină lumină, sunt prinși între pagini toți cei care o privesc pe Ava, o întâlnesc, o îndrăgesc.
Iubirile sunt arhivate tot prin detalii, prin legături care se fac întotdeauna cu lumea exterioară, cu perechi de pantofi care nu mai pot fi purtați pentru că el le-a privit, cu cizme care nu mai pot fi încălțate pentru că el le-a atins: „A venit o zi care a fost ultima pentru ghetele care îmi plăceau așa mult, dar ziua aia a fost cu pământ și pentru ele, și am crezut că fără prezența lor o să uit mai repede, de fapt nu să uit, ci să trec peste, așa se zice, nu? când se întâmplă ceva care te zguduie, vrei doar să existe o formă prin care să treci mai repede și să nu te mai gândești, da, asta e cel mai bine, să reușești să nu te mai gândești”.
Senzorial, tactil, năucitor, ca un regizor care rotește camera de filmat în amiaza unei veri grecești, „Kyparissia” surprinde printr-un stil care, datorită ritmului, detaliilor și abilității de portretizare a emoțiilor, amintește de îndemânarea Elenei Ferrante de a-și descrie sentimentele și relațiile cu cei din jurul ei: „Pentru că până la el nu mai iubisem pe nimeni sau nu mai fusesem dependentă de nimeni, eram mereu speriată și așteptam sau speram să vină clipa în care să mă plictisesc de el sau de manifestările mele legate de el sau de nevoia mea de a fi tot timpul cu el. Și mai era și chestia aia urâtă, gelozia: erau atâtea fete frumoase care îi trimiteau mesaje, și toate voiau să lucreze cu el”. Aici anticiparea nu dă greș niciodată, ceea ce se scrie trebuie să fie adevărul, realitatea e una singură, oricât de deformate i-ar fi contururile, căci convenția e una singură: lumea experimentată aici e supusă unor posibilități infinite și neașteptate, e o lume înduplecată tocmai prin atenția care i se acordă, prin scenele care i se decupează când universul însuși își vede de propria traiectorie.
Totul aici e minuțiozitate a simțirii, o răbdare în contrapunct echilibrat cu un ritm alert, alunecos, îmbătător. „Kyparissia” devine astfel o licoare ideală pentru cei care vor să simtă gustul unui volum de proză reconfortant.
Alexandra Niculescu, „Kyparissia”, Editura Litera, anul publicării: 2020, nr. pagini: 240
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Arthur Yeti pe Unsplash
scrie un comentariu