E despre corp cartea asta în care tipul Vlad aude că a omorât pe cineva la locul de muncă, după care încearcă să fugă în noapte. M-am gândit mai mult în ultima vreme, nici nu știu cum să zic mai bine, mai precis, ar trebui să fiu acolo ca să fac cu mâinile ridicate un gest ca și cum tai rapid aerul cu palmele întinse și cu degetele lipite și zic ASTA E, cu ochii făcuți brusc mari, fără să las loc de alte discuții după, nici să nu enervez, dar un pic tot să supăr cu etalarea asta de om cu fixuri căruia i se pun întrebări, dar o să încerc și simplu:
Iei o suprafață plană, sau hai nu neapărat plană, iei o bucată de pământ cu lucruri pe ea, munți, păduri, clădiri, mașini, restaurante, instituții, alți oameni, și apoi îl iei pe unu – care e al tău – și îl pui și pe el acolo și arunci în el ba una, ba alta, îl mai pui să doarmă, îi dai de mâncare, că e om, apoi iar, dai în el cu ce pică la îndemână, și mai dai o dată și apoi încă de zece ori, e un experiment cu care m-am distrat mult, m-am și înduioșat, că și eu sunt om, dar mai mult m-am distrat, știi senzația aia când îți iese bine un paragraf, două, o pagină, trei, cinci, zece, și brusc îți dai seama că ți-a ieșit bine sau, mă rog, cum ai vrut, te oprești din tastat și faci o chestie probabil penibilă dacă ar fi văzută și de alții, dai noroc tu cu tine, iei mâna dreaptă și mâna stângă și le faci pumn mare pe amândouă, tremuri pumnul câteva secunde și zici cu voce tare ASTA E, ei bine, iei povestea asta a mea care are 200 de pagini și te gândești că din 10 în 10 pagini eu am făcut asta și de-aia a și ieșit cum am vrut și mă bucur mult că a ieșit așa:
Am scris un roman realist, zic eu, măcar din unghiul menționat mai sus, al plasării fizice a unui om pe o suprafață solidă, unde gravitația acționează normal, forța de frecare la fel, vremea e încă ok, cu ploi, soare, ceață etc, conform anotimpului. Pe lângă asta, mi-a plăcut și să-i aplic omului meu, Vlad, destule mișcări de vodevil, și în cap, că-i un narator nervos, cum îmi place mie, genul care gesticulează pe la mese, măcar cu un singur deget țintit aprig înspre orice, dar în primul rând corpului său, pe care îl simte cum îl simt și eu pe al meu, cred, de multe ori greoi, răsuflând greu și dornic să se lungească în pat după o zi de muncă, corp pe care îl simte că e acolo, cu fiecare respirație tot mai indelebil, îl simte că îl are și că ocupă un spațiu cu el și că fix din cauza asta se întâmplă să nu aibă acces la propria pace: dacă ocupi spațiu apar consecințe pe care de multe ori nu le vrei. Și nu prea ai cum să nu ocupi spațiu. Mi-a plăcut cum am zis asta, da, despre asta e romanul.
Îmi plac și jocurile video dar nu-s designer, n-am avut minte de real, cum mă alintau profii îngăduitori prin liceu, n-am avut darul să văd, să am răbdare să văd magia încrengăturii de coduri care redau tot felul de povești și culori și simfonii minunate pe ecran și în boxe, mereu am fost doar operatorul, end-consumerul average, dar sufletul meu de poet a năzuit mereu ceva mai mult, așa că până la urmă am devenit designer de video games în alt fel, în ce scriu, și romanul ăsta cred că e cel mai bun, să-i zicem, policier metafizic românesc, un RPG cam în stilul Mad Max din 2015, produs însă de ceva japonezi cu buget super mic, de unde și multitudinea de bug-uri care te pot face lejer cu nervii, în ciuda finalului absolut superb.
Vlad Drăgoi, „Mica mea inimă de om singuratic”, Editura Polirom, anul publicării: 2019, nr. pagini: 200
Cartea este disponibilă pe elefant.ro.
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu