Spunea Cezar Amariei, în exerciţiul său drăguţ de pe citestema.ro (un autointerviu de promovare a cărţii), că „o poveste în plus nu strică niciodată”. Adevărat, mai ales când acea poveste are şi dramul de haz care s-o facă atractivă.
În „Zilele noastre mărunte”, un englez cam aventurier ajunge în Moldova secolului XVII cu gândul de a se lansa într-o afacere legată de tipărituri. John Newcomb are cu el tot ce i-ar trebui în materie de tehnică. Însă îi lipsesc ştiinţa mersului lucrurilor din acest colţ de lume şi cunoaşterea tipologiei umane total diferite de cea specifică locurilor sale de baştină.
Newcomb e un bun început de poveste pentru Cezar Amariei, un debutant din mulţi alţii care au urmat în ultimii ani un curs de creative writing. Însă Newcomb e un început şi atât.
Dintr-un ghinion care merge mână în mână cu superstiţia în locurile în care aterizează ca un marţian, lada cu lucrurile sale importante cade în apă. Newcomb este şocat de la început. Apoi, i se cer diverse plăţi şi comisioane, aspect pe care el îl ia ca pe ceva ce ţine de culoarea locală.
Ar fi fost nu doar un start bun, dacă scriitorul-debutant nu ar fi părăsit cursul acesta pentru a-şi orienta atenţia spre alte personaje. Cezar Amariei a revenit peste câteva capitole la Newcomb, ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de el, dar impresia este că l-a neglijat regretabil. Newcomb era de exploatat mult mai mult. Asta chiar dacă tot ce a aşezat scriitorul în spaţiile din care lipseşte englezul are umor şi culoare locală în doze plăcute unui cititor care caută să se distreze şi să afle câte ceva despre mentalitatea şi mersul lucrurilor din Moldova de acum câteva secole.
„Zilele noastre mărunte”, deşi începe cu accent pe englezul poposit în Moldova, devine o mixtură de poveşti locale amuzante, în care scriitorul a dovedit cât de atent s-a aplecat asupra studiului perioadei despre care narează. Cezar Amariei are stofă de povestitor pe spaţii mici şi ştie să fie atent la replici şi la ce se poate spune între ele. De aici, însă, lipseşte un element care i-ar fi făcut debutul în proză şi mai bun. El ţine de omogenitatea poveştii şi de capacitatea de a stoarce totul din personajele sale.
Spre final, există un capitolaş care face saltul peste secole în România prezentă, un text de câteva pagini care ar fi putut foarte bine lipsi, ba chiar ar fi fost în avantajul cărţii să lipsească.
Altfel, da, o poveste în plus nu strică. Mai ales că are sclipirile ei şi că se ocupă de o perioadă şi de nişte locuri atât de pitoreşti. Aminteşte de filmul „Aferim!” şi pare să anunţe un scriitor bun.
Cezar Amariei, „Zilele noastre mărunte”, Editura Polirom, 2018, nr. pagini: 208
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu