Uneori, când iei o pauză și lași cuvintele să își găsească locul în minte, apare „Singurul mecanism involuntar, neașteptat/poemul nepremeditat“ și așa cred că ar putea fi scris începutul oricărei cărți, din onestitate pură față de cititor. Ramonei Boldizsar i-a apărut anul acesta debutul literar, reușind să facă din nimic nu e în neregulă cu mine (casa de pariuri literare, 2021) un demers speculativ pentru regăsirea drumului spre sine ca într-un aftermath neprevăzut. Ea recompune prin secvențialitate întâmplări vii, care se leagă una de alta în tempouri diferite: de la viața de familie, erotism și ambivalență, până la măști virtuale, curaj și manifest feminist. Într-un fel, vocea pe care o asociez poemelor sale este a unei Juliette Binoche (din Blue, Trilogia Culorilor) care trece de la afazie la plăcere și împăcare cu trecutul. Este o voce care nu se teme să scurtcircuiteze lectura și nici să dărâme așteptările create în jurul poeziei și a formei pe care „ar trebui“ să o aibă.
O situare a problematicilor în confortul propriilor noțiuni o face pe R.B. să domesticească gândurile și să le așeze în compartimente la care să se poată ajunge ușor și în care să găsești intacte urmele unei senzații predilecte, așa cum se întâmplă în ciclul de poeme probabilitatea: „treci de la o etapă la alta: una a recunoașterii, cealaltă a furiei/în cele din urmă o resemnare care seamănă mai mult cu toate/lucrurile pe care nu vi le-ați spus niciodată“ (p. 26) și „de aici ar fi trebuit să începeți, click dreapta create new folder, dar/acum trebuie să faceți curat în tot backup-ul să vedeți/ce e de păstrat, mutat, aruncat-/(empty trash)“ (p. 28).
În multe dintre poeme se vede scheletul de la care a pornit mixajul de registre, pe bazele căruia se construiesc spații când interioare, marcate de autoironie: „mă reîncarnez cu regularitatea cu care splina reciclează sângele/de celulele vechi în același loc în care viața nouă e stocată cu/simplitate&indiferență“ (p. 37), când exterioare, parcă aflate în căutarea unui canal de obiectivitate: „toate detaliile eșuate și neeșuate, pasibile de autenticitate sau/obișnuință/tot ceea ce n-am reușit/putut/vrut adun/măruntaiele conștiinței cu nervi sensibili, în prag de internare la/spitalul 9/și le transform în/secvențe“ (p. 44).
Tocmai faptul că sunt puse față în față episoade distincte ale existenței dă savoare textului și îl transformă într-un prilej de întâlnire – cititor și poeme – ca descoperire reciprocă. Un mare plus în acest sens rămâne intertextualitatea, un demers de confruntare fățișă a eurilor. Nu e de mirare că trimiterile pe care Ramona Boldizsar le face se învârt în jurul unor autori situați mereu aproape de nucleul fierbinte al problemei (fie că vorbim despre lupta pentru drepturi, independență, sexualitate, propria formulă de scris): James Baldwin, Jericho Brown, Elena Ferrante, Philip Roth, Ocean Vuong. Avatarurile literare apar aici nu ca să sufoce textul cu paralelisme la care să nu te poți raporta, ci tocmai din dorința de a personifica anarhismele interioare la care toți suntem supuși și de a da curaj exprimării lor: „te ascunzi de propriile gânduri până când faptele vorbesc pentru/tine. Aceeași poveste uzată despre teama de a te recunoaște în/oglindă/de a face un pas/de a te ține de planuri/de a-ți da voie să riști, să simți, să/transformi povestea despre tine din society approved în ceea ce/simți.“ (p. 30).
Ramona Boldizsar știe să construiască suspansul și să îl spargă – adeseori prin formulări care fură atenția în momentele de maximă tensiune, ca la finalul poemului tsundoku, unde o tiradă despre anxietate, oboseală și tăcere se încheie prin coloană sonoră de la mortal kombat. Un al doilea indiciu că poemele ei respiră un suflu nou (absolut firesc) este recursul la feminism și la cyber-intimitate, printre care face adesea slalomuri menite să arate și fața ascunsă a unei vieți. Ea insuflă încredere într-o persona ideală – una care îndepărtează condiționările de gen, care își acceptă eșecurile și își explorează sexualitatea, crezând în consistența elementelor postumane tot atât de mult cât crede că nimic nu e în neregulă cu pulsiunile, frustrarea și anxietatea.
Ciclul dormitorul gândurilor mele e aproape un pact cu cititorul despre încrederea că și fața nevăzută a aisbergului ascunde lucruri care ar merita spuse: „îmi permit să nu mai scriu niciodată?/să rămân fără singura punte între/mine și mine/între mine și semnificație/între mine și tot ce am înțeles vreodată/dar mai ales/între mine și fetița aceea care a descoperit pentru prima oară/ – care a înțeles, mai bine ca mine, niciodată ca mine,/că scrisul e cutia toracică, cuvintele sunt coastele, nu mai/contează ce e înăuntru/am nevoie de scheletul ăla.“ (p. 17)
Nu pot decât să mă bucur că Ramona Boldizsar a ales să scrie fie din necesitate, fie din nevoia de a transpune durerea în ceva care să dureze, „despre paginile rupte și șterse despre/pulsul care scade și crește/despre caserolele care se închid etanș/și despre/tancurile ruginite ale inamicilor/senzoriali“ (p. 52), jucându-se cu gimnastica zilnică a existenței și convingând printr-un discurs ca un ricoșeu strălucit al propriilor dorințe că merită să faci o incursiune în poezie tot atât cât este de necesar să îți eliberezi mintea.
de aici
când sunt tristă ascult budila express
fac impulsive shopping
îmi vând emoțiile negative tastând codul de verificare
mănânc ardei crud și nu mai verific raportul de tranzacții
adun cărți pe care să le citesc când nu mai scriu poezie
trăiesc într-un sat în care
dihorii mănâncă capetele găinilor
bărbații joacă la păcănele
femeile mătură curțile de două ori pe zi
și toți oamenii știu să meargă pe
bicicletă
Ramona Boldizsar,„nimic nu e în neregulă cu mine”, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 70
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Garvit Jagga pe Unsplash
scrie un comentariu