Nu ştiu cine este acest Gianfranco Calligarich, de unde a apărut ori unde a stat pitit atâţia ani (prima ediţie a romanului a apărut în anii ’70), însă povestea lui Leo Gazzarra pe care o spune el aici, în „Ultima vară în oraş”, folosind persoana întâi, este una la care e greu să rămâi indiferent dacă iubeşti cărţile şi viaţa de dragul vieţii. Dacă îţi place să trăieşti ca să auzi pe fereastră zarva glasurilor dintr-o piaţetă vecină, clincheturile tacâmurilor de la vreun restaurant apropiat ori sunetul melancolic şi fals al unei trompete. Dacă visezi să ajungi (din nou) la Roma, acest oraş pe care Calligarich/Gazzarra îl compară cu „o fiară ascunsă”, pentru că deţine o stare de exaltare specială, care mistuie amintirile.
Gazzarra este, aşa cum singur se descrie prin ochii unei prietene, „un tip deznădăjduit”. M-a atras la el faptul că lucrează la un cotidian sportiv. Slujba îl caracterizează deplin: el doar transcrie articolele transmise de alţii. Astfel, nu se poate numi ziarist. Este mai degrabă o anexă, un slujbaş care, dacă ar putea, nu şi-ar urni oasele niciodată către vreun birou. Este inadaptabil, nu suportă şefimea, să stea la raport ori să aştepte la uşa cuiva. Mai degrabă moare de foame decât să se supună.
Cea de care se îndrăgosteşte aproape fără să bage de seamă ori chiar fără să vrea are o replică memorabilă care, din nou, îl surprinde foarte bine (când aude cum îl cheamă): „Ce nume trist. (…) Te face să te gândeşti la bătălii pierdute.”
Leo Gazzarra locuieşte într-un apartament lăsat pe o perioadă nedeterminată de nişte prieteni plecaţi în altă ţară şi conduce o maşină veche, pe care o lasă din când în când prin oraş, pentru a o recupera când îşi aminteşte de ea. Îi place să bea, dar şi să citească, şi cred că ar putea să trăiască mult şi bine aşa, suspendat, în afara lumii, dacă nu ar fi supus ca fiecare dintre noi unor suferinţe care-i depăşesc nivelul de suportabilitate.
Gazzarra caută prin cărţile din anticariate firimituri ori bucăţele de coajă ori alte urme de răsfoire, pentru că ştie că, dacă altcineva nu a putut să lase o carte din mână nici când mânca, înseamnă că acea carte chiar merită. Ascultă la radio cântece vechi şi i se pare că lumea e în regulă când ştirile sunt acolo, în surdină, în timp ce pregăteşte apa pentru cafea. Mai mult decât atât, cred că Leo Gazzarra este şi genul de prieten pe care oricine şi l-ar dori. Un tip care nu suportă formularele, însă este capabil să ducă acasă pe cineva drag, copleşit de băutură.
„Ultima vară în oraş” este despre el, despre Leo Gazzarra, nume de bătălie pierdută, şi mult timp după ce termini cartea asta te gândeşti dacă povestea este una tristă sau nu cumva este una plină de bucuria vieţii.
„…mi-am tras ţigările la îndemână şi am deschis o carte, încercând să mă abandonez acelei voci interioare persuasive cu care citim. Diferită pentru fiecare dintre noi dacă sufletele sunt diferite, identică dacă sunt identice, dar în orice caz perfectă, fără disonanţe, neexersata voce pe care, poate, o aveam dinainte să venim pe lume urlând.”
Tatăl cuiva care moare în această carte trage o concluzie dură, care până la urmă cred că este valabilă şi în cazul lui Leo: „N-avea idealuri. (…) Nu poţi trăi fără idealuri.” Poate că nici Leo nu are idealuri, dar are principii şi un fel de a fi care ţi-l face drag. De Gazzarra ajunge să îţi pese şi, din acest motiv, în ciuda bucuriei sale de a trăi, finalul romanului poate că te va întrista. Până la urmă, aşa cum zice şi el, „suntem ceea ce suntem nu datorită persoanelor pe care le-am întâlnit, ci datorită celor pe care le-am părăsit”.
Părăseşti cartea asta cu senzaţia că a schimbat ceva în tine şi că ai vrea să ajungi cât mai repede la Roma. Acolo îl vei căuta fără îndoială pe Leo Gazzarra ori măcar o Alfa Romeo abandonată.
Gianfranco Calligarich, „Ultima vară în oraş”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 208, traducere din limba italiană şi note de Cerasela Barbone
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Gabriella Clare Marino pe Unsplash
scrie un comentariu