Despre doi dintre copii lui Einstein s-au aflat foarte puţine detalii. O fetiţă i-a murit la numai câţiva anişori, iar unul dintre cei doi băieţi, Eduard, a fost internat, după 19 ani, până la moarte, într-o clinică pentru alienaţi mintal din Zürich.
Este un orizont al vieţii marelui Einstein despre care nu se ştie mai nimic. Laurent Seksik a pornit în cercetarea lui şi se pare că i-a reuşit din moment ce cartea aceasta, numită roman, prinde destul de mult din zona obscură, pe care Einstein a preferat să o ţină ascunsă. Romanul a ajuns bestseller, nominalizat la Premiul Goncourt, tradus în peste 20 de limbi şi pare, la o primă lectură, neaprofundată de cercetări adiacente, o mixtură interesantă între biografie şi ficţiune, cu câteva tentative de stil literar şi cu multe, dar adânci apăsări, pe teama marelui Einstein de a sta în faţa lumii cu viaţa sa privată.
După ce a scris şi o biografie detaliată a lui Einstein, Seksik nu se jenează. Ca să dobori o fiară, cea mai facilă soluţie e să-i ataci jugulara. Acolo sare el şi alege ca una dintre voci chiar pe Eduard Einstein, bolnavul de schizofrenie, cu câteva tentative de suicid şi cu o vădită poftă de a-şi dezbrăca tatăl celebru în văzul tuturor. Eduard îşi urăşte tatăl, pe care îl consideră responsabil de starea în care se află. În schimb, pe mama sa, Mileva (de care Albert se desparte), o ridică pe un piedestal şi o respectă, pentru că i-a fost mereu alături. „Să vă mai vorbesc despre mama? Cu plăcere. De obicei, oamenii nu sunt interesaţi decât de tata, cum a descoperit el principiile relativităţii, bla, bla, bla, cunoaşteţi refrenul sau măcar bănuiţi. Toată lumea ştie câte ceva despre Einstein. Tipii ca el apar o dată la un secol. Cei ca mine vă umplu sălile de aşteptare.”
Când nu intră în pielea lui Eduard, naratorul priveşte, nu fără subiectivism, atât către Mileva, cât şi către Albert. Aici, nu există dubii: vinovăţia aruncată de Eduard se infiltrează şi în stilul naraţiunii la persoana a treia. Seksik însuşi pare să-şi asume rolul de oglindă a unei stări de fapt: Einstein, Albert Einstein, a fost un personaj imens cu sufletul fragil, care chiar dacă era considerat părintele bombei atomice, nu şi-a recunoscut copilul şi a evitat să-l viziteze la clinică. „Fuge. Mereu a fost în exil. Nicicând nu s-a întors. Nici din apogeul propriei vieţi nu a aruncat vreo privire înapoi. A reveni la Zürich înseamnă a muri. A-l vedea pe Eduard înseamnă a muri. În curând, va muri. O călătorie în Europa ar deschide răni nicicând cicatrizate. Vechea lui rană de tată. Ceva ireparabil s-a întâmplat din vina lui. A dat viaţă pe acest pământ unei mari nefericiri.”
Este ideea clară a acestui roman, pe care însuşi Einstein o certifică printr-o scrisoare: „Fiul meu este singura problemă care rămâne fără soluţie. Pe celelalte nu le-am dezlegat eu, ci mâna morţii”. Semn că deşi s-a arătat capabil de multe, deşi a avut curajul şi să militeze în favoarea evreilor şi împotriva Reichului, Albert Einstein a avut limitele lui. Simbolic, despre limite este vorba aici, într-un roman care, pe visători, ar putea să-i pună cu picioarele pe pământ.
Laurent Seksik, „Cazul Eduard Einstein”, Editura Pandora M, 2015, 248 de pagini, traducere de Doru Mareş şi Gabriela Riegler
Text publicat în revista Accente. Sursa foto reprezentativă: olhando-para-o-ceu.blogspot.com
scrie un comentariu