Ovidiu Baron a absolvit Facultatea de Litere, secția română-franceză a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, apoi un program de studii aprofundate pe forme poetice moderne și un doctorat în literatură comparată la Universitatea „Sophia-Antipolis” din Nice. Din anul 2008 lucrează la Muzeul ASTRA din Sibiu. A publicat recenzii, studii și articole literare, etnografice sau pe teme legate de activitatea muzeală, în principal la revista Transilvania și la Editura ASTRA Museum. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă Nedumeriri, apărut la Sibiu, în 2009. Volumul de poeme Liniștea de suprafață, apărut la editura Tracus Arte, în anul 2020, reprezintă debutul său în poezie. Asupra acestui volum de poezie mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Dintru început trebuie spus că Ovidiu Baron aduce în poezia românească, cu acest volum de debut, un suflu cu totul nou, întrucât alege să ilustreze o lume eminamente rurală, o lume a liniștii, a păcii, a unei orânduiri ancestrale. Laitmotivul poemelor sale este nostalgia după copilăria petrecută la țară, jindul după acea liniște de început de lume, pierdută prin plecarea de la țară la oraș.
Și totuși, de ce „liniștea” din titlu este una doar „de suprafață”? Tocmai pentru că, deși prin apelul la melancolie, poetul reușește să redea pentru cititorii săi acea atmosferă unică de liniște primordială, el știe că în sufletul său acea liniște nu va mai exista niciodată cu adevărat și că, în profunzime, în interiorul său se dau lupte crâncene între cel din copilărie și cel de acum, între dorința de a se întoarce în universul rural și nevoia de a-și continua viața în mediul urban, între vină și resemnare în ceea ce privește relația sa cu tatăl pe care, din păcate, l-a pierdut, și multe alte dileme existențiale. Deosebit de grăitor este inclusiv primul poem din volum, care surprinde și ilustrează perfect atât acea liniște de suprafață, cât și zbaterile interioare continue, poem pe care îl voi reda doar parțial, întrucât poemele lui Ovidiu Baron din acest volum sunt în general lungi, poeme-fluviu, de amplă respirație:
„te apleci și privești macii/ de aproape/ o floare ascunsă în altă floare/ o cruce un cerc și roșu și mov și negru/ o ființă care se ascunde și se deschide/ ca toate celelalte/ un adn care în mare parte coincide cu al tău/ la fel ești și tu/ un om în alt om/ zeci de oameni pe care i-ai născocit/ și care au trăit sau trăiesc în tine// analogia om-plantă nu mă ajută cu nimic, îți spui/ de obicei se râde pe tema asta/ te rușinezi, te simți ciudat și îți retragi fața/ aplecată/ stânga-dreapta, verifici dacă cineva te-a văzut/ cândva îmbrățișai arbori și făceai la fel/ simțeai seva umblând pe sub scoarță/ și furnicile folosindu-te ca să urce și să coboare/ ele te credeau una cu copacul/ te gândeai la răbdarea lor/ la forța imensă și la fragilitatea pe care le au/ cineva îți spusese că fiecare copac/ are o bucătărie înăuntru/ una adevărată/ că pe sub scoarță urcă întâi doar ingredientele/ pe care le amestecă după o rețetă proprie/ și le coboară spre rădăcină/ să se hrănească”.
Nu întâmplător m-am oprit cu redarea acestui prim poem la imaginea cu bucătăria din „inima” copacului, ci pentru că imaginea care revine ca un laitmotiv în acest volum este aceea a bucătăriei de vară, construită din lemn, din curtea casei părintești, locul unde poetul se întoarce cu gândul şi în ziua de azi, și care rezumă, din punct de vedere emoțional, întreaga sa copilărie.
Dar înainte de a pătrunde în „bucătăria de lemn” a copilăriei, aș vrea să mai facem alte două popasuri. Iar primul dintre acestea este memoria tatălui pierdut, figură care, de asemenea, traversează întregul volum, ca un spectru care nu ceartă, nu instigă la răzbunare, ca în Hamlet, ci dimpotrivă, iartă, inspiră și așează lucrurile în ordine:
„dragă tată, în ultimii ani lucrurile s-au așezat bine/ existența mea a fost doldora de evenimente/ și pielea mi s-a tăbăcit de la atâtea spaime/ m-am făcut mare, tată, m-am făcut și mai mare/ decât mă știai/ dar nici acum nu-mi place să-mi țin ziua de naștere/ știi că nu prea ne pricepem noi la momente festive/ întâlnirile cu tine erau tot timpul prea sobre/ sau prea vesele/ am învățat moderația prin șocuri succesive/ amestecai certarea, persiflarea și măgulirea/ într-o supă cremă de sentimente și iluzii/ în care ingredientele de bază și-au pierdut imediat urmele/ e ciudat, nu credeam să fi știut de la tine subtilități/ tu păreai mai degrabă dintr-o bucată neșlefuită/ și mă sfătuiai și pe mine să rămân așa/ ca o promisiune perpetuă// cel mai mult îmi aduc aminte de pașii tăi/ te chem uneori și te rog să mergi prin mine/ (...)// după ce ai murit, o femeie din sat i-a spus mamei:/ o vreme, o să îl tot vezi venind/ nu am întrebat-o pe ea, dar pentru mine/ vremea aceea continuă/ te văd venind, zâmbești de departe/ mă persiflezi cu aceeași simpatie/ sunt jucăria ta favorită și acum/ te văd cum te transfigurezi în apropierea mea/ niciodată vorbele tale nu au fost mai pline/ decât acum, când le taci/ când liniștea din noi aruncă rotocoale de fum împrejur”.
Un al doilea popas pe care îl facem în drumul spre „bucătăria de vară” este un moment în care poetul își rememorează întreaga copilărie, centrând toate acțiunile sale în jurul ideii principale, mai exact în jurul dorinței sale de a schimba lumea, de a fi un erou, un om providențial, care arată de altfel epicentrul ființei sale, un soi de idealism, care funcționează însă și ca motor de transformare al sinelui de la naivitatea copilăriei la luciditatea curată a maturității:
„copil fiind, eram sigur că voi schimba lumea/ că voi aduce o perspectivă nouă asupra vieții/ voi rescrie istoria/ îmi voi învăța semenii să facă în mod decisiv diferența/ între bine și rău/ eram obsedat de vocația profesoratului/ la catedră și mai departe/ eram sigur că oamenii nu vedeau simplitatea// până la unsprezece ani m-am simțit invincibil/ îmi amintesc perfect senzația aceea/ nu aveam mai nimic, dar percepeam mișcările cosmice/ întins în căruciorul metalic, stelele erau la picioarele mele/ se așezau cuminți în constelații, le puteam apropia/ sau îndepărta după bunul plac/ cu elementara mișcare a pleoapelor/ făceam universul să dispară și să se nască din nou/ chiar dacă nu aveam aproape nimic/ stăpâneam teritorii infinite/ apoi am început să simt/ zborul devenea tot mai greoi, uneori eram de-a dreptul în picaj/ lumea devenea complicată/ tot ce nu aveam mă frustra/ îmi era frică, îmi era rușine cu mine/ e doar o vârstă mi-am spus, o să treacă// o să redevin invincibil, să am grijă doar să nu se adune/ în mine tot mai multe picaje// (...)// până la urmă, neliniștea va dispărea/ voi sparge clepsidra asta inutilă care măsoară/ ceva inexistent/ îmi voi face un templu/ și îmi voi deifica etapele propriei vieți/ mă voi închide acolo în post și rugăciune/ până când, renăscut,/ voi deveni lumea pe care ar trebui să o schimb”.
Iată-ne ajunși și la „bucătăria de vară” a copilăriei, la elementul anamnetic care adună în sine toate trăirile și gândurile poetului legate de copilărie, dar care este și mai mult decât atât. Această „bucătărie de vară” este totodată și un fel de „primum movens”, la care poetul se întoarce de fiecare dată când se simte pierdut, lipsit de energie, de putere, de perspectivă asupra vieții. Este cumva „inima memoriei” sale, care pune în mișcare continuă sângele acțiunilor sale:
„mi-a spus că am rămas blocat în copilărie/ apoi mi-a dat câteva lămuriri pe care nu le-am auzit/ când am reînceput să aud, îmi vorbea/ despre o bucătărie de lemn/ că sunt obsedat de o bucătărie de lemn/ blocat într-un sat/ într-o copilărie/ într-o lume în care nu are ce să caute/ realitatea de-acum// ești făcut din obsesii mi-a spus/ gândești totul cu unealta rudimentară/ a amintirii// chiar crezi că poți să rezolvi ceva așa?/ lacom cum ești, pe unde te duci/ încerci să muți satul ăla al tău/ te apuci de șantiere, cu tot felul de ambiții prostești/ nu duci nimic la bun sfârșit/ te pricepi doar la improvizații/ mintea ta e într-o bucătărie de vară/ din aia de lemn/ nu m-ar mira să se plimbe șoarecii pe acolo/ și păianjenii și alte alea/ pentru că ție nu-ți pasă de nimic/ ai fost obișnuit cu ceva/ și acum ceva-ul ăla te obsedează/ nu mai ai nicio scăpare, ești definitiv prizonierul obsesiei/ ai umblat în atâtea țări civilizate, în orașe mari/ colorate, vii, cu arhitectură bogată/ ai văzut oameni cultivați, ideile altora, ai mai și citit atâtea/ cum poți să rămâi în bucătăria de lemn// (...)// și mi-a mai dat niște lămuriri, însă iarăși/ nu le-am putut auzi, fiindcă m-am imaginat/ într-o bucătărie de lemn, închisă într-un sat mic/ închis într-o copilărie/ iar eu aveam cheile și deschideam când aveam chef/ mergeam acolo pe furiș, luam un pumn de zmeură/ din spatele fânarului, o zdrobeam într-un pahar/ adăugam puțină apă/ beam sucul ăla tare bun/ aruncam o privire prin fereastra mică, înspre realitatea/ din viitor/ și amânam salvarea pe care o întrezăream/ apropiindu-se”.
Așadar, în Liniștea de suprafață, Ovidiu Baron ne oferă un spectacol al sinelui, regizat de torentul amintirilor, având ca decoruri vivante acele elemente definitorii care i-au servit drept temei și temelie pentru construcția numită „viață”. Sunt poeme ce emană în egală măsură melancolie și luciditate, liniște și zbucium, tristețe și bucurie, ceea ce denotă că poetul le-a scris abia în momentul în care a ajuns la un echilibru cu sine însuși. Un volum de poeme atipic, dar care merită pus, nu pe raftul de sus, de unde să-l admiri, ci pe noptieră, de unde să-l reiei și să-l recitești ori de câte ori ai sentimentul neputinței de a continua sau al dezrădăcinării de sine.
Ovidiu Baron, „Liniștea de suprafață”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2020, nr. pagini: 90
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: sarandy westfall / Unsplash (detaliu)
scrie un comentariu