O nouă carte de Camelia Cavadia vă aşteaptă în librării. „Sufletul lumii”, publicată la Editura Trei, este „o carte intimă, care scoate la iveală ceea ce am eu mai de preț”, după cum spune chiar scriitoarea în acest interviu.
Dragă Camelia, seria de autor de la Editura Trei vorbește în numele succesului tău. Sunt, așadar, numeroși cititori care așteaptă nerăbdători să vadă cu ce îi poți surprinde. Și iată că, după „Vina”, „Măștile fricii” și „Purgatoriul îngerilor”, vine „Sufletul lumii”. Felicitări pentru că ai dus și acest titlu la capăt! Cât de dificil a fost să scrii „Sufletul lumii”?
Mulțumesc frumos pentru felicitări! În loc să spun că a fost greu sau ușor, pot spune că a fost o bucurie să scriu „Sufletul lumii” pentru că, dintre toate cărțile mele de până acum, aceasta mă reprezintă cel mai mult. În felul ei, este o carte intimă, care scoate la iveală ceea ce am eu mai de preț și tocmai de aceea sunt extrem de emoționată în legătură cu felul în care o vor citi și percepe oamenii. În plus, toate poveștile adunate în carte pornesc de la fapte reale, întâmplate mie sau apropiaților mei. Așa că, de data aceasta, la întrebarea cât din carte e realitate și cât e ficțiune, pot răspunde cât se poate de sincer că toate poveștile sunt până la un punct adevărate. Am un sentiment de bine, de împlinire, acum că le-am adunat în această carte și simt că în felul ăsta le-am salvat de la uitare, mai mult, că le las cumva moștenire lumii, care sper să le ducă, la rândul ei, mai departe. Cred în puterea cuvintelor și cred în capacitatea lor de a nu lăsa poveștile să moară. O să-ți las aici un fragment din carte care face referire la acest lucru și exprimă convingerile mele.
Lumea e făcută din cuvinte. Unele pe care vrei să ți le aduci aminte, altele pe care vrei să le uiți, unele pe care regreți că le‑ai rostit, altele că nu le‑ai spus. Și deși cuvintele nu înseamnă nimic în absența vieții trăite, îndrăznesc să spun că, în final, puterea cuvintelor e la fel de mare ca puterea faptelor în sine. Căci, mai devreme sau mai târziu, faptele devin vorbe și tot ce rămâne dintr‑o viață e o‑nșiruire de cuvinte. Ele sunt singurele care ne supraviețuiesc, singurele care ne duc povestea mai departe.
Nu ești numai o scriitoare talentată, ci și un foarte apreciat om de PR. Tocmai din acest motiv, deși îmi dau seama că nu are cum să fie ușor, te rog să surprinzi în câteva cuvinte noul tău roman astfel încât să convingi pe cineva care nu te cunoaște.
Dacă celelalte cărți ale mele au fost citite și apreciate de un public preponderent feminin, aș îndrăzni să spun că „Sufletul lumii” este o carte pentru toată lumea. Dar mai ales pentru cei dispuși să asculte, să audă, să vadă, să SIMTĂ. Pentru cei care cred în semne și-n miracole, cei care știu că uneori, de-a lungul vieții ăsteia cât se poate de concrete, se întâmplă lucruri inexplicabile, în fața cărora logica îngenunchează. Au loc adevărate fisuri în timp, care permit lucrurilor să treacă cu ușurință dintr-o lume în cealaltă, făcând loc unor experiențe tulburător de frumoase și înspăimântătoare, totodată, care lasă în suflet urme de neșters. Pe vremuri, obișnuiam să trăim într-o lume deschisă, perfect conectați cu natura înconjurătoare, într-un timp elastic, ce se deforma în funcție de ceea ce trăiam. Acum traversăm vremuri în care timpul are doar început și sfârșit și nu ne (mai) ajunge niciodată. Timpul e liniar, continuu, fără urmă de ruptură, fără loc pentru miracol și mister. Omul a pierdut nu doar conexiunea cu natura și cu ceilalți, ci și conexiunea cu el însuși, poate de aceea traversează o perioadă în care se simte vulnerabil și debusolat. Sau cel puțin, așa mi se pare mie. Uităm că lumea în care trăim ascunde miracole ce abia așteaptă să ni se reveleze și că stă în puterea noastră să le descoperim, să le trăim.
Pe undeva, se poate spune că „Sufletul lumii” este o carte a simțurilor, iar cititorii sunt invitați să asculte, să observe și să privească, în aceeași măsură în care sunt invitați să participe, să se manifeste, să se bucure sau să se teamă. Lumea în care trăim ascunde miracole ce se dezvăluie sau se ascund în funcție de capacitatea noastră de a crede în ele, iar cartea e o invitație a de a descoperi anima mundi, forța care menține universul în armonie.
Dar poate că cel mai bine ar vorbi despre carte gândurile pe care le-am pus chiar în Exordiu:
Dincolo de ceea ce putem vedea și simți e ceva ce așteaptă să fie. Ceva ce poate fi adus la viață doar de noi. Se poate ca lucrul ăsta să ne sperie, dar se poate ca însăși teama de acest necunoscut să ne‑mpiedice să vedem frumusețea care stă ascunsă‑n lume. Atunci când reducem totul la concret, la individ, la EU s‑ar putea să ucidem chiar ludicul din lume și să ratăm, inexprimabilul. Cel fără de care am rămâne doar niște ființe programate să trăiască obtuz.
De câte ori te văd, ești zâmbitoare. Mă refer la fotografiile care-ți „scapă” pe rețelele sociale. Cum faci? Care este secretul tău? Joacă și scrisul un rol aici?
De cele mai multe ori, fotografiile cu mine apar în contextul promovării cărților – ale mele sau ale altora – citite sau care urmează să fie – și atunci, da, totul este bucurie. Îmi place să vorbesc despre cărți, îmi place tot ce se întâmplă în jurul lor. Și-mi plac toți oamenii care scriu, vorbesc, se pozează cu ele, le recomandă sau le critică. Apreciez fiecare om care vorbește despre o carte citită și mă bucură tot iureșul creat în jurul lor.
Pe de altă pare, e adevărat că scrisul îmi aduce extrem de multă bucurie și că datorită lui mă simt un om așezat, un om care și-a găsit sensul. Contează mult și bucuriile venite din partea familiei mele, ale fiicei, ale prietenilor, dar scrisul e ceva numai al meu, ceva ce m-a ajutat să îmbunătățesc relația cu mine și mi-a adus un echilibru de care aveam, de fapt, foarte multă nevoie. Iar faptul că am norocul de a avea cititori-prieteni, care-mi scriu, îmi împărtășesc tot felul de gânduri, opinii, contribuie mult la starea mea de bine. Datorez foarte mult cititorilor mei, dar cred că pe undeva, ei simt toată recunoștința mea. Sper ca, într-adevăr, așa să fie.
Mă mai vezi zâmbind în poze și pentru că, într-adevăr, sunt un om deschis, mereu în căutarea unei bucurii oricât de mici, a unei întâmplări frumoase, ușor impresionabil. 🙂
Și tot legat de zâmbet, te-ai gândit vreodată să ai o emisiune tv? Sau, cum e la modă acum, un podcast? Da, îmi amintesc că ai tot vorbit despre timiditatea ta, dar cred că ai reușit să mai scapi de ea în timp.
Am învățat de curând cât de adevărată e vorba să nu spui niciodată niciodată (J), dar, în momentul ăsta, chiar nu aș fi pregătită să fac asta. În plus, n-aș avea nici timp. Abia reușesc să mă descurc cu treaba de serviciu și cu scrisul. Deși știu că pentru cărți și pentru promovarea lecturii, în general, mi-aș depăși multe limite și aș renunța la multe ore de somn, confort și odihnă, cred că în momentul ăsta mi-ar fi practic imposibil să mă implic în ceva atât de solicitant. În plus, nu știu dacă m-ar ajuta organismul. Fiecare puseu de emoție dusă la extrem, bucurie sau tristețe puternică mă „costă” un atac de panică sau o stare de rău. Așa că sunt nevoită să mă (mai) protejez.
Poate la pensie, dar cine știe ce se mai inventează până atunci? 🙂
Vara aceasta mi-am propus, însă, să mă ocup mai mult de biblioteca pe care am început să o pun pe picioare în satul bunicilor mei, să încerc să organizez niște cluburi de lectură cu copiii de acolo, să fac cât mai multe pentru ei. De când cu pandemia, pe timpul verii, mă mut la țară, lucrez și scriu de acolo. Și poate că încet-încet voi reuși să fac ceva care chiar să conteze pentru copiii de aici. Cam acestea sunt planurile, sper să mă pot ține de ele.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Revenind la „Sufletul lumii”: ce știm înainte de a citi cartea este că include 12 povestiri. Asta este deja ceva nou pentru cei care ți-au citit cărțile. Cum ai simțit tu schimbarea? Cât de greu este să alegi subiecte care pot fi tratate pe spații mai înguste?
În interviuri mai vechi am spus ori de câte ori am avut ocazia că eu nu sunt scriitor de proză scurtă, că am nevoie de spațiu pentru a-mi construi poveștile și că nu intenționez să abordez vreodată acest gen literar. Și uite așa am ajuns la vorba „să nu spui niciodată niciodată”. 🙂
Ce vreau să spun, totuși, despre cartea aceasta este că, deși sunt 12 povestiri cu teme, abordări, voci cât se poate de diferite, mi-aș dori ca la final oamenii să rămână cu impresia unei cărți cât se poate de unitare, ce spune o mare și unică poveste și să regăsească în ea firul roșu care le traversează. Și pentru că încă de când am scris-o mi-a dorit ca oamenii să o citească în această cheie, sunt extrem de bucuroasă că primele mesaje primite de la cititori îmi arată că au parcurs-o exact așa cum mi-am dorit.
Ideea acestei cărți s-a insinuat în urmă cu două veri când mă aflam doar eu cu fiica mea la munte și depănam amintiri. Atunci ne-am adus aminte de câteva întâmplări fantastic de frumoase, ale căror explicații nu le-am găsit niciodată și pe care, ne-am dat seama că le avem amândouă în suflet încă vii. M-a uimit la ea faptul că deși nu-și mai amintea perfect unele detalii, păstra intacte senzațiile încercate atunci și sentimentul copleșitor de poveste și de ireal. La întrebarea fiicei mele de ce nu le adun pe toate într-o carte, i-am răspuns simplu: eu nu știu să scriu proză scurtă. Încearcă, e păcat să se piardă! m-a îndemnat ea și mi-am dat seama că alternativa de a le lăsa să moară era inadmisibilă. Imediat după discuția noastră, mi s-au deșteptat în minte alte povești trăite la intensitate maximă, al căror înțeles nu l-am înțeles atunci, pe al unora niciodată, cert e că am lăsat ceea scriam deoparte și m-am dedicat lor.
Iar experiența scrierii acestor texte scurte a venit cu multe descoperiri despre felul în care pot face asta. Mi s-a părut de-a dreptul provocator să tai în carne vie acolo unde primul meu impuls a fost acela de a povesti pe larg. Intensitatea întâmplărilor și a trăirilor din carte m-au ajutat, însă, să scriu concis, mai mult chiar, să simt că ăsta este singurul fel în care le pot spune. De parcă fiecare cuvânt era prețios și nici unul nu trebuia să fie în plus. Ca și când poveștile erau esențe, iar esențele aveau nevoie de foarte puțin.
Mi-a plăcut tare mult ce ai spus într-un interviu, despre cum o carte fără cititori e ca un om fără prieteni. Cred că ai câștigat mulți prieteni scriind și nu doresc să închidem acest mic interviu într-o notă negativă, însă sunt curios dacă se și pierde ceva scriind. Sau totul e numai pe plus?
Scrisul e felul meu de a-mi învinge timiditatea, de a comunica cu lumea, e modalitatea prin care am reușit să fiu un om întreg. Iar ăsta este un câștig enorm pentru un om ca mine. Tocmai de aceea nu doar că nu se pierde nimic scriind, dimpotrivă, totul e un câștig. Pentru că, înainte de a mă întâlni cu cititorii, mă întâlnesc cu mine, cu tot ceea ce am eu vulnerabil, slab sau puternic, urât sau frumos, cu gânduri și întâmplări pe care le trec prin filtrul sufletesc, iar asta mă ajută foarte mult, ca om. Mă ajută să rămân conectată cu cel mai intim mod al meu de a fi, de a gândi, de a mă raporta la lucrurile în care cred, pe care le prețuiesc, care mă țin pe linia de plutire. Așa că nimic nu se pierde, totul se câștigă.
scrie un comentariu