„Sindromul picioarelor neliniștite”, apărut la Editura Nemira (2024), în colecția n’autor (coordonatoare: Eli Bădică), este volumul de debut al Ioanei Unk.
Absolventă a Facultății de Litere și a Facultății de Psihologie din Cluj-Napoca, Ioana Unk a câștigat în 2022 Marele Premiu al Concursului Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a XIII-a. Din 2013 s-a stabilit și trăiește în California împreună cu soțul ei. Despre sindromul picioarelor neliniștite a citit cu mulți ani în urmă și i s-a părut că are potențialul unei metafore. Spune că dacă, temporal, viețile noastre curg într-o singură direcție, din punct de vedere psihic și emoțional trăim și în amintiri, în modul în care acestea se recompun, în fanteziile noastre, în temeri și regrete, fapt ce se reflectă și în structura romanului său. Recunoaște că îi plac experimentele în literatură și că, în lecturi, preferă finalurile deschise, dar și că suferă de claustrofobie.
În ce cheie ai vrea să fie citit romanul tău: este dragostea o himeră, un ideal de neatins sau, făcând alegerile corecte, oamenii pot atinge fericirea durabilă, prin iubire?
Dragostea poate fi, în același timp, o himeră, dar și o experiență reală, în funcție de așteptările fiecăruia. În cazul protagonistei mele, iubirea rămâne în faza de căutare; ea are o imagine supraidealizată a relațiilor romantice, ceea ce o împiedică să recunoască iubirea atunci când o întâlnește în gesturi simple și să nu observe că răspunsul la întrebarea care o obsedează – ce e iubirea? – se află, de multe ori, chiar sub nasul ei. Rezultatul este o serie de căutări, de ruminații, de analize minuțioase ale unor povești de iubire moarte sau ale unor tentative de relații, din diferite etape ale vieții, care eșuează de fiecare dată.
De unde ideea de a asocia un sindrom medical (sindromul picioarelor neliniștite) cu căutarea iubirii? De ce nu o altă asociere (de exemplu, cu căutarea nemuririi)?
Am citit despre acest sindrom cu mulți ani în urmă și mi s-a părut că are potențialul unei metafore și că l-aș putea folosi la un moment dat în ceea ce scriu. Mi-am reamintit de el în timp ce lucram la manuscris și, inițial, am inventat o povestire despre relația dintre o femeie tânără – care suferea de această afecțiune – și un dansator în vârstă, iar ceea ce îi aducea împreună era disperarea ei de a găsi un tratament pentru boală. Când am realizat că scriam de fapt un roman și nu o carte de proză scurtă, mi-am dat seama că simptomele acestei boli ar putea servi la nuanțarea trăsăturilor de caracter ale protagonistei mele, că i-ar putea justifica anumite comportamente și că ar putea fi un laitmotiv al narațiunii.
Romanul tău are o structură caleidoscopică – părțile pur narative alternează cu „glissando-uri” – bucăți încărcate de emoție și, chiar, poezie – precum și cu „fișe de observație”, elemente tehnice menite să surprindă o anume tipologie masculină. Este această structură doar forma pe care ai considerat-o potrivită pentru un roman care, inițial, a fost un volum de povestiri sau are menirea de a ilustra un mesaj (de pildă, fragmentarea iubirii)?
Din punct de vedere temporal, viețile noastre curg într-o singură direcție, însă din punct de vedere psihic și emoțional nu trăim doar în prezent, ci și în amintiri, în modul în care acestea se recompun, în fanteziile noastre, în temeri și regrete. Dacă aș fi scris povestea cronologic, s-ar fi pierdut mult din această simultaneitate, atât de caracteristică pentru protagonista mea, care face tot timpul salturi mentale în copilărie, în perioada în care l-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Filip și își explică aproape tot restul vieții și deciziile pe care le ia prin intermediul acestei prime iubiri obsesive.
Experiența care îi declanșează procesul de analiză a vieții și de reevaluare a poveștilor romantice este căsătoria cu bărbatul pe care ea îl numește Levisticum Officinale. Acesta este și motivul pentru care intrarea în roman se face în apropierea momentului căsătoriei. Trimiterile spre trecut, rememorările sunt trăite organic de protagonistă și, sper, sunt resimțite la fel și de cititor.
Șirul întâmplărilor, chiar dacă ele nu sunt prezentate cronologic, urmărește să prezinte acele momente în care trecutul și prezentul apar ca fiind conectate și care sunt definitorii pentru evoluția ulterioară a protagonistei și care merită să fie investigate.
Pe de altă parte, această structură se apropie de modul fragmentat în care trăiește omul modern, fiind prezent în același timp în viața reală și în cea virtuală, în mai multe medii sociale sau în diferite spații geografice la intervale scurte de timp.
Recunosc, însă, și că îmi plac experimentele în literatură. Am citit la începutul anului romanul Liars, de Sarah Manguso, care spune povestea unui cuplu sub formă de paragrafe, fraze, uneori chiar propoziții foarte scurte, separate între ele de spații libere. Nu există capitole sau subcapitole și, în ciuda acestui haos aparent, narațiunea mi-a captat atenția mai mult decât ar fi făcut-o un text scris într-o formulă clasică, mi-a permis să fac pauze acolo unde era nevoie și să mă gândesc și care a fost raționamentul din spatele grupării anumitor idei într-un paragraf.
Finalul romanului este surprinzător – protagonista este mai mult decât personajul care părea să fie până atunci. De ce ai ales acest final, care este semnificația pe care ar trebui să i-o acorde cititorii?
În lecturile mele, prefer finalurile deschise, care lasă loc de interpretare și îmi dau impresia că, prin sensul pe care îl atribui textului, contribui într-o măsură mică la rescrierea lui, dincolo de momentul în care autoarea/autorul a pus punctul final. Am încercat să fac ceva similar în Sindromul picioarelor neliniștite, de aceea unii cititori își vor da seama că Filip poate fi doar un personaj dintr-o narațiune scrisă de autorul preferat al protagonistei, dar, la fel de bine, poate fi și un produs al imaginației acesteia, care se apropie de finalul vieții și ale cărei obsesii și manii se accentuează. Vedem cum prietenii ei imaginari, scriitorii, au devenit locatari ai balconului ei, cum își justifică alegerile față de aceștia, neliniștea pașilor s-a accentuat și halucinațiile legate de culoarea și consistența luminii persistă. Bărbatul cu care locuiește acum, cel care revine la ea în fiecare seară, poate fi același bărbat pe care ea îl întâlnește într-un capitol anterior („În materie de iubire sau străinul cu garoafe“), când era mai tânără, dar e posibil, la fel de bine, să nu fie vorba de același bărbat. Sper că nu i-am îndepărtat cu această explicație pe cititorii care au o nevoie mai mare de certitudine.
Există pasaje în carte în care sloganurile sociale privind iubirea („căsătorie-liniște interioară- emoții pozitive – fericire – speranță de viață mai lungă”) sunt pur și simplu ironizate, laolaltă cu formulele clasice de adresare în privința iubitului („adoratul -meu, dragostea-mea-fără-pereche” etc.). Din acest motiv, ar putea fi romanul tău un „mic-tratat-de-dezvrăjire”?
Îmi place sintagma „mic-tratat-de-dezvrăjire“. Romanul ar putea funcționa ca atare doar pentru cititori, dezvrăjirea nu pare să aibă efect asupra protagonistei mele, în pofida autoironiei cu care își relatează multe dintre experiențe și a notei comice (sper eu) pe care o au unele descrieri.
În cartea ta, bărbații (cel puțin unii dintre ei) sunt catalogabili – li se fac fișe de observație în care le sunt descrise caracteristicile, răspândirea, proveniența, utilizarea etc. Să înțelegem că, spre deosebire de inefabilul feminin, masculinitatea este cartografiabilă sau, pur și simplu, aceste fișe trebuie văzute doar ca un mijloc stilistic?
Există două personaje masculine ale căror nume le aflăm. Unul dintre ele este Dori, prietenul din adolescență al protagonistei, celălalt e Filip, iubitul-obsesie, pe care ea îl alintă Mușețel. Restul bărbaților care se perindă prin viața ei au denumiri de plante: Levisticum Officinale, Carum Carvi, Crocus Sativus, iar protagonista îi caracterizează folosindu-se de fișe de observație asemănătoare. Botezându-i cu denumiri de plante aromatice – leuștean, chimen, șofran –, am vrut să-i arăt cititorului cum toți acești bărbați formează o masă omogenă și cum se diferențiază puțin unul de altul. Pentru ea, ei sunt un soi de stepping stones, etape care ar trebui să o ajute în căutările ei. Niciunul dintre ei nu se desprinde din masa ierburilor-condimente și poate sursa eșecului constă tocmai în incapacitatea ei de a le recunoaște particularitățile.
În roman sunt câteva scene suprarealiste, le-aș numi eu. Una dintre ele, cea a întâlnirii cu „doamna Ulițkaia” este deosebit de vie, atât ca mesaj, cât și din perspectiva expresivității. Cum o comentezi pentru cititorii romanului?
Aceste scene suprarealiste, cum le numești, sunt proptele pentru decodarea personajului principal. Rememorările și imaginația sunt locurile preferate ale protagonistei, acolo își petrece cea mai mare parte a timpului. Teama de a fi neiubită, de a nu găsi iubirea, o face să se retragă din realitate, pentru că, dacă realitatea dispare, dispare și suferința. Discuțiile imaginare cu scriitoarele preferate, visele în care acestea îi apar, întâlnirile pe care și le închipuie cu scriitorii o ajută să interpreteze ceea ce i se întâmplă, chiar dacă, de cele mai multe ori, mesajele pe care le extrage din aceste episoade îi sunt neclare sau le interpretează în așa fel încât să justifice decizii pe care le-a luat deja.
La un nivel simbolic, episodul cu doamna Ulițkaia exprimă credința mea că literatura, chiar dacă nu poate salva lumea, ne poate salva pe fiecare dintre noi în fiecare zi sau în anumite etape ale vieților noastre. Bineînțeles, dacă îi dăm voie.
Dragă Ioana Unk, tu suferi de sindromul picioarelor neliniștite? 😊
Nu sufăr de sindromul picioarelor neliniștite, dar sufăr de claustrofobie și, ca urmare, pot să urc rapid oricâte trepte e nevoie.
Există un roman sau un alt material la care lucrezi? Dacă da, poți da detalii?
Lucrez la un text de non-ficțiune creativă, dar încă nu sunt pregătită să vorbesc despre acest proiect. Sunt în etapa de documentare și de discuții cu Eli Bădică, editoarea mea, care continuă să mă țină strâns de mână și pe parcursul acestei experiențe, și cu Raluca Nagy, una dintre scriitoarele mele preferate, de la care am foarte multe de învățat.
Înțeleg că, actualmente, trăiești în California. Cum îți influențează acest fapt actul creației?
Cred că am trecut un prag în ceea ce privește viața mea în California, în sensul că locuiesc aici de un număr suficient de ani (12), încât să pot lua o distanță obiectivă față de ceea ce văd și trăiesc în fiecare zi și să pot scrie despre aceste aspecte. Am realizat acest lucru recent – probabil am mai ars o etapă din procesul de aculturalizare – și cred că viitoarele mele cărți – cel puțin, cele care s-au acumulat în mine până în acest punct – vizează spațiul american. Apar și în Sindromul picioarelor neliniștite referiri la America, dar ele nu sunt consistente și reprezintă, mai degrabă, prefigurări a ceea ce sunt pregătită să scriu acum.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu