Război, artă și memorie în „Grădina cețurilor din amurg”, roman de Tan Twan Eng – fragment în avanpremieră

„Grădina cețurilor din amurg”, de Tan Twan Eng, apare în curând la Editura Trei în colecția Fiction Connection, în traducerea Irinei Bojin. Romanul este câştigător al Man Asian Literary Prize 2012 şi Walter Scott Prize 2013.

Malaezia, 1951. Teoh Yun Ling, unica supraviețuitoare a unui lagăr japonez brutal din timpul războiului, caută alinare printre plantațiile de ceai din jungla din Cameron Highlands, locurile copilăriei sale. Aici descoperă Yugiri, singura grădină japoneză din Malaezia, și pe proprietarul și creatorul ei, enigmaticul Aritomo, fost grădinar al împăratului Japoniei, care acum trăiește în exil. Balansând între trecut și prezent și stucturat pe trei planuri temporale, Grădina cețurilor din amurg ne dezvăluie treptat și un tărâm al misterelor. Cine este, de fapt, Aritomo și cum a ajuns el să părăsească Japonia? De ce Magnus Pretorius, prietenul și gazda lui Teoh Yun Ling, nu pare să fie afectat de jafurile comuniștilor? Și, în cele din urmă, adevărata poveste despre cum a reușit Teoh Yun Ling să supraviețuiască războiului ar putea fi, oare, cel mai întunecat secret dintre toate?

Tan Twan Eng s-a născut în Penang, Malaezia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007. Grădina cețurilor din amurg, al doilea roman al său, a fost distins cu Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013, fiind nominalizat și la Man Booker Prize 2012. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town. De același autor, la Editura Trei au mai apărut volumele Darul ploii (2009) și Casa ușilor, nominalizat la Booker Prize 2023.

„Un roman delicat și obsedant despre război, artă și memorie.” – The Independent

---

FRAGMENT

Capitolul douăzeci

Călugărițele de la templu încă mai psalmodiau rugă­ciuni când mi‑am terminat povestea.

— Războiul luase sfârșit, am spus încă o dată.

Ar fi trebuit să mă simt ușurată că împărtășisem alt­cuiva ceea ce ținusem închis în mine, dar n‑a fost așa.

— Dă‑mi să‑ți văd mâna, a spus Aritomo. Scoate‑ți mănușa.

Îmi văzuse mâna de multe ori deja. Am rămas nemișcată. Atunci a dat din cap ca și cum ar fi vrut să mă încurajeze și mi‑am scos mănușa, arătându‑i cele două cioturi. Mi‑a luat mâna și a mângâiat cicatricile.

— Ești stângace, a zis.

— Și‑a dat seama și Fumio. Am fost nevoită să învăț din nou până și cele mai simple lucruri.

— Grădina kore‑sansui, desenul pe care l‑ai văzut în co­liba lui Tominaga Noburu… cum arăta?

Am revăzut desenul cu ochii minții.

— Trei pietre într‑un colț și două lespezi cenușii în colțul opus, iar în spatele lor un pin în miniatură, ca un clopot de templu.

— Grădina cu pârâul secat de lângă locuința de vară a bunicului său, pe malul lacului Biwa, m‑a lămurit Aritomo. E veche de trei sute de ani și vestită în toată Japonia. Tominaga‑san era un maestru al artei așezării pietrelor.

— Dar nu se poate măsura cu tine.

— El credea că da. Tominaga‑san era văr cu împărăteasa, a spus vorbind încet, parcă pentru sine. Ne cunoaștem de când aveam cinci sau șase ani.

— Cu el te‑ai certat despre cum să fie grădina. Ar fi trebuit să‑mi dau seama mai devreme. Din cauza lui To­minaga te‑a dat împăratul afară.

Văzând că nu zice nimic, am continuat:

— Mi se pare absurd să te cerți din cauza unei grădini…

— N‑a fost doar din cauza grădinii, ci mai degrabă a lucrurilor în care credeam. Nu lăsa nimic de la el, era neînduplecat în părerile și principiile lui. Odată chiar i‑am spus că ar fi un bun soldat.

— Nu cred că era chiar atât de neclintit. La urma urmei, a nesocotit ordinele. M‑a ajutat să evadez.

— Așa e, nu‑i stătea în fire. A fost întotdeauna cel mai înfocat susținător al guvernului, întotdeauna loial împă­ratului și conducătorilor noștri.

— N‑a spus niciodată nimic rău despre tine. De fapt, vorbea admirativ despre grădinile create de tine.

Aritomo a părut că îmbătrânește brusc.

— Însă ceea ce le‑a făcut deținuților… vouă tuturor… N‑ai povestit nimănui? a întrebat după o clipă de tăcere.

— Am încercat odată să‑i povestesc tatei, dar n‑a vrut să mă asculte. Nici fratele meu n‑a vrut.

— Dar prietenii tăi?

— Am fost ruptă de lumea pe care o știam. Îmi părea că trăiesc într‑un peisaj familiar, dar pe care totuși nu‑l puteam recunoaște. Uneori mi‑e atât de frică… Mi‑e frică să nu mă simt astfel tot restul vieții mele.

— Ești tot acolo, în lagăr, a zis Aritomo. Încă n‑ai scăpat.

— Da, o parte din mine e captivă încă acolo, îngropată de vie alături de Yun Hong și de ceilalți, am spus rar, de parcă îmi venea greu să rostesc cuvintele. Acea parte din mine pe care a trebuit s‑o abandonez.

M‑am oprit și Aritomo nu m‑a zorit să continui.

— Poate că, dacă aș reuși să mă întorc acolo, să eliberez acea parte din mine, m‑aș simți din nou întreagă.

— Dacă stai să te gândești, a spus Aritomo, privind în depărtare, lagărul — și mina — ar putea fi chiar după crestele acelea.

— Nu era chiar așa de sus. Iar acolo aerul era umed și fierbinte, i‑am explicat, inspirând adânc. Nu era nici pe departe așa de… pur.

— Ai încercat să găsești lagărul?

— După ce m‑am vindecat, numai asta am făcut. Voiam să descopăr locul în care o uciseseră pe Yun Hong. Voiam s‑o eliberez, pe ea și pe toți cei care muriseră acolo. Să‑i îngrop cum se cuvine. Numai că nimeni nu știa nimic despre lagărul acela, nici japonezii, nici vreunul dintre prizonierii de război ori soldații cu care am stat de vorbă.

Mi‑am scărpinat degetele ciuntite și abia atunci mi‑am dat seama că nu‑mi mai pusesem mănușile, dar că nu mă simțeam stânjenită ca înainte.

— M‑am dus în mai multe așezări de orang asli. Le‑am descris satul celor care mă găsiseră în junglă, însă nimeni nu știa nimic despre băștinașii care îmi salvaseră viața.

— Ce crezi că era în cutiile ascunse în mină?

— Întâi am crezut că sunt arme și muniții, dar, când a început să circule zvonul că Japonia pierde războiul, mi s‑a părut ciudat că nu folosesc acele arme.

— Cu câteva luni înainte să debarce soldații noștri, a zis Aritomo, Tominaga a venit să mă vadă.

M‑am aplecat în față, cu ochii mari.

— A venit aici? Ce voia?

— Mi‑a adus în dar roata de moară din partea împăra­tului.

Aritomo și‑a privit liniile din palmă.

— Dacă te consolează în vreun fel, află că Tominaga nu a violat‑o pe sora ta. Prefera bărbații. Așa a fost dintot­deauna. Cred că s‑a dus s‑o vadă fiindcă s‑a gândit că n‑ai fi plecat fără ea.

— Dar asta am și făcut. Am părăsit‑o.

— Doar fiindcă asta a fost dorința ei. Tu ți‑ai ținut pro­misiunea față de ea.

Ne‑am așezat pe o bancă, ascultând glasurile bătrâ­nelor călugărițe rămase în acest templu a cărui amintire avea să se piardă în scurtă vreme. Poate chemau norii ca să le poarte când le va veni sorocul să părăsească această lume.

Zile întregi după ce ne‑am întors din excursia la Tem­plul Norilor nu mi‑am găsit locul și nici nu puteam să mă concentrez asupra a ceea ce făceam la Yugiri. Simțeam că, povestindu‑i lui Aritomo despre sora mea, îmi încălcasem promisiunea de a nu pomeni nimănui despre suferințele ei.

Aritomo era parcă mai atent la ce se petrecea în ju­rul său. Îmi dădeam seama după felul în care își înălța chipul în fiecare dimineață, la începutul exercițiilor de kyudo, ca și cum voia să prindă un miros sau un zgomot venit dinspre copaci. În fiecare zi ploua torențial, uneori ceasuri la rând, însă Aritomo ne zorea să ne apucăm din nou de lucru de cum înceta ploaia, certându‑ne dacă nu sfârșeam treaba îndeajuns de repede.

Ne‑a pus să retezăm vârfurile pinilor din grădină. Fiind cea mai ușoară, am fost legată cu un fel de ham și ridicată la zece metri deasupra pământului. Acele de pin îmi zgâriau obrajii și mâinile, abia auzeam indicațiile lui Aritomo care striga, ca să acopere vuietul tot mai pu­ternic al vântului. Începusem abia de zece minute când l‑am văzut făcându‑le semn lucrătorilor să mă coboare. M‑am răsucit ca să mă uit în spate și am văzut că cerul se făcuse negru.

Nu mai era nicio clipă de pierdut: am fugit cu toții în casă. Înghesuiți pe engawa, am privit cum lumea se dizolvă în apă sub ochii noștri. Munții, jungla, grădina, toate au fost înghițite de ploaie.

Un amurg nefiresc a învăluit casa. Fulgerele treceau prin camere, pâlpâind ca niște spirite din altă lume și luminând paravanele din hârtie de orez. Aritomo a intrat în camera de lucru și a aprins lampa. M‑a uimit faptul că n‑a mai făcut o plecăciune în fața împăratului, dar de fapt, când m‑am uitat mai bine, portretul nu mai era pe perete.

— S‑a pornit musonul, a zis. N‑o să mai avem prea mult spor la treabă în lunile ce vin.

— Doar n‑o să plouă tot timpul, am zis, zâmbind ca să‑mi ascund teama că mă va anunța că ucenicia mea a luat sfârșit.

Știam că nu eram încă pregătită să creez singură o grădină.

— Ia ascultă cum plouă.

Deasupra capetelor noastre, ploaia se unise cu vântul ca să sfărâme țiglele. Grădina, casa, spațiul dintre noi se preschimbaseră într‑un zumzet.

— Vrei să plec de la Yugiri? l‑am întrebat.

— Nu, mi‑a răspuns. Vreau să creez un tatuaj pentru tine.

Mi s‑a părut că n‑am auzit bine din cauza răpăitului ploii.

— Un tatuaj? Așa cum ai făcut pentru Magnus?

— N‑ai înțeles. Și‑a încleștat și descleștat mâna de câ­teva ori. Are să fie un horimono adevărat, pe toată partea de sus a corpului.

— Ai luat‑o razna, Aritomo, i‑am zis, privindu‑l în ochi. Te‑ai gândit ce‑o să creadă lumea dacă se află că am așa ceva pe trup?

— Dacă ți‑ar fi păsat de ce crede lumea, n‑ai fi venit niciodată la mine.

— Ziceai că ai renunțat la tatuaje.

— În ultima vreme mi‑a venit pofta să reîncep, a zis, strângând iarăși mâna pumn.

Încheieturile degetelor erau mai umflate decât îmi aminteam eu.

— Durerea se întețește. Vreau să fac un horimono, Yun Ling. N‑am avut niciodată prilejul. Și nici n‑am găsit per­soana potrivită.

S‑a dus în spatele unei colivii din bețe de bambus și m‑a privit printre zăbrele. I‑am văzut fața împărțită în fâșii lungi, înguste. Cu o mișcare scurtă a făcut colivia să se învârtă. Am văzut cum trăsăturile feței i se deformează.

— Nu mă interesează să fac un tatuaj izolat, ba chiar unul mic. Un horimono însă…

Colivia nu se mai învârtea atât de repede, dar zăbre­lele ei continuau să‑și arunce umbrele pe ziduri, de‑ai fi zis că sunt valuri. Mi se părea că sunt înăuntrul unei lanterne magice și că lumea se rotește în jurul meu pe un ecran din hârtie de orez.

— Este o mare onoare să ți se facă un horimono, a con­tinuat Aritomo. În Japonia ar fi trebuit să ai scrisori de recomandare și horoshi te‑ar fi supus unui interogatoriu amănunțit înainte să se hotărască dacă vrea să lucreze pe tine.

Am auzit un ușor trosnet când a oprit rotirea coliviei. Pereții au părut să se mai învârtă câteva secunde și după aceea.

— Ce imagini ai vrea să desenezi?

— Horoshi discută cu clientul înainte și hotărăsc îm­preună.

— Și cum hotărăsc?

— Unii horoshi păstrează desene sau fotografii ale tatu­ajelor pe care le‑au creat deja.

— Dă‑mi să văd.

— Eu nu le‑am păstrat niciodată, n‑am vrut să dea ci­neva peste ele. Și, oricum, n‑am făcut niciodată un hori­mono.

A reflectat câteva clipe, apoi s‑a dus la un scrin aflat într‑un colț al camerei. A scos cutia cu stampe pe care mi le arătase înainte și le‑a întins pe masă.

— Majoritatea artiștilor care fac tatuaje sunt și maeștri ai stampei. Practic ai nevoie de aceleași calități ca artist. Nu rareori horoshi creează lucrări inspirate de Suikoden.

— Și cum se procedează?

Aritomo a pus o stampă pe masa de lucru.

— Tatuarea începe cu suji, schițarea conturului cu o pensulă, mi‑a explicat, plimbându‑și degetele deasupra hârtiei așa cum zboară libelulele, razant deasupra apei.

După ce este tatuat conturul, urmează bokashi — um­plerea desenelor cu culoare. Bokashi poate fi executat în două moduri. Dacă vrei să obții o culoare mai închisă, ai nevoie de mai multe ace. Cerneala intră în piele la un nivel uniform. Acul e ținut așa.

A strâns degetele de parcă voia să creeze umbra unui cap de pasăre. A mișcat mâna vertical și mi‑a atins în­cheietura.

— Umbrele, așa cum vezi aici — mi‑a arătat petalele unei camelii din colțul stampei — sunt mai greu de creat. Cerneala trebuie introdusă la diferite adâncimi sub piele. Folosesc mai multe ace pe care le înfig oblic.

Felul calm și detaliat în care îmi explica mi‑a mai liniștit temerile.

— Horimono poate fi înscris într‑un cadru, a continuat. Sau se poate estompa până se confundă cu pielea și atunci se numește akebono mikiri, adică zori de zi.

— Zori de zi, am murmurat.

Mi‑a venit în minte un hotar fără un contur vizibil, un cer îngrădit doar de o barieră de lumină.

— Dar de efectele secundare ce‑mi poți spune?

— Păi… pe vremuri, când se punea cadmiu în cerneala roșie, clienții făceau febră și aveau dureri. Unii s‑au plâns că pielea tatuată nu mai transpiră sau că le e răcoare chiar și în cele mai călduroase zile.

— Întocmai ca reptilele. Cât durează să faci tatuajele?

— În general, oamenii pot suporta o ședință de o oră pe săptămână.

S‑a oprit și a făcut niște calcule în minte.

— Pentru un horimono precum cel pe care îl am eu în cap ar fi nevoie de… știu și eu, douăzeci până la treizeci de săptămâni. O jumătate de an. Poate ceva mai puțin.

— Am să mă gândesc, am zis, așezând cu grijă cuvin­tele între noi. Dacă tatuajele… adică horimono, m‑am corectat, preferând cuvântul japonez fiindcă avea alte conotații, îmi vor acoperi doar spatele.

A reflectat câteva clipe.

— Ia să‑ți văd corpul.

— Trage obloanele.

— Ce nebun crezi că ar ieși din casă pe o furtună ca asta?

L‑am privit drept în ochi și, după câteva clipe, mi‑a dat ascultare. Zgomotul ploii pe acoperiș se schimba din când în când după cum sufla vântul, dar răpăiala reîn­cepea aproape imediat, iar ritmul dezordonat era însuși ritmul respirației mele.

---

Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:

---

Fotografie reprezentativă: Hannah Tims / Unsplash