Dacă aveți vreo două zile libere (la mine a fost un week-end) și vreți o alternativă la Netflix, vă recomand să citiți „Spune-mi că ești a mea” de Elisabeth Norebäck. Deși eram cumva prevenită că nu o voi putea lăsa din mână până la final, am zis că nu poate fi chiar așa… Am pierdut acest pariu cu mine însămi: cu greu m-am putut desprinde de această lectură pentru ritualurile zilnice obișnuite, după care m-am abandonat unui univers plin de suspans.
Elisabeth Norebäck nu își menajează cititorii: îi prinde, încă de la început, în ițele unei povești ce se prefigurează, vag, dar indubitabil, terifiantă. Propoziții scurte, sacadate, ca ritmul unei respirații abrupte, deschid primele rânduri, făcându-te să te întrebi ce poate fi grozăvia ce se ascunde în paginile cărții…
Încă de aici am avut același sentiment apăsător cu care am privit, acum ceva ani, un film greu de uitat: „Misery”, cu Kathy Bates în rolul principal. Sunt convinsă că cei care l-au văzut vor fi de acord cu mine că o scenă precum aceea în care Annie Wilkes (personajul lui Kathy Bates) îi zdrobește gleznele celui pe care îl salvase (interpretat de James Caan) pentru a nu putea evada din universul creat de iubirea ei bolnavă, e o scenă greu de desprins de pe retină.
În mod similar, mi s-a prefigurat în minte scena în care Kerstin, mama vitregă și cam psihopată a lui Isabelle, îi pune acesteia cuțitul la gât, pentru a o convinge să nu plece de lângă ea. Lângă nimeni altcineva. Nici măcar lângă adevărata ei mamă, Stella, care, în ciuda a toți și toate, își ascultă instinctul și riscă un întreg univers – viața confortabilă, cariera de succes și reputația, relația conjugală împlinită – pentru a-și regăsi fiica furată în urmă cu 22 de ani.
Acest plot atât de banal (în aparență) este echilibrat de finețea detaliilor prin care sunt descrise situațiile create și stările personajelor: sentimentul pericolului se dezvoltă într-un crescendo progresiv, redat cu mare efect de către Norebäck. Dacă la început, prin investigațiile pe care le face pe cont propriu în legătură cu Isabelle, Stella stârnește oarece suspiciuni, atât printre colegii ei psihoterapeuți, din cauza încălcării deontologiei, cât și în familie, din cauza conduitei duplicitare, ulterior tot universul Stellei pare să se dezintegreze: cu cât mai aproape ajunge de adevăr, cu atât mai distrugător pare să fie acesta.
Stella e pe marginea prăpastiei: începe să decadă fizic și psihic, e pe cale să își piardă jobul, soțul și pe Milo, cel de-al doilea copil. Și toată această spirală a distrugerii este instrumentată impecabil de Kerstin. Căci Kerstin e hotărâtă să o rețină pe Isabelle lângă ea cu orice preț: nicio intrigă nu e prea abjectă, nicio faptă de nefăcut. Isabelle va fi, în final, a ei: chiar și moartă, dacă vie nu consimte. Exact ca în „Misery”, nimic nu poate sta în calea iubirii ei depline și atotputernice: nici măcar dreptul la viață al ființei pe care a răpit-o de lângă adevărata ei mamă, în încercarea de a recăpăta o altă fiică în locul celei pe care a avut-o ea însăși…
Pe lângă cadrele aproape cinematografice ale romanului și ritmul dens al suspansului ce respiră din fiecare pagină, am rezonat profund cu Stella: cred că aș fi (re)acționat exact ca ea, dacă aș fi avut, într-o zi, revelația că, după 22 de ani, mă reîntâlnesc cu fiica mea pierdută…
Elisabeth Norebäck, „Spune-mi că ești a mea”, Editura Trei, anul publicării: 2020, nr. pagini: 476, traducere: Ioana Ghișa
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu