Maria Orban pune, cu exactitate, punctul pe i atunci când abordează, fără menajamente, tema eșuării căsniciei în romanul său de debut în volum individual, intitulat „Oameni mari” și subintitulat (inspirat) „un (posibil) refren al generației 30+”.
În actualul context pandemic, marcat de distanțare socială și de o creștere a ratei divorțurilor cauzate de petrecerea forțată a timpului conjugal în perimetrul casei, o astfel de temă este cum nu se poate mai nimerită.
Cu scene construite în maniera cadrelor cinematografice, mai ales începutul și finalul, ce par derulate „cu încetinitorul”, pe un fundal sonor aproape obsesiv cum este piesa „Porcelain” a lui Moby, romanul Mariei Orban este scris în manieră auto-ironică și într-un limbaj colocvial ce sporește senzația de autenticitate a personajelor.
„Nu mai pot” sunt cuvintele unuia dintre personaje, cuvinte ce prefațează romanul, ca o prevestire a unei drame, a unei dezintegrări, a unui final. Dezintegrarea se va produce, drama își va atinge limita și, cu toate acestea, despărțirea celor doi protagoniști – Rucsandra Radu, profesoară de limba română, și Seba, soțul ei, actor – este lipsită de patetismul și încrâncenarea presupuse de o asemenea situație.
Deși durerea sapă insidios în sufletul Rucsandrei până la punctul în care riscă să o cotropească total și iremediabil ca o otravă prea puternică, totuși, surpinzător, ea va avea efectul unei doze homeopatice: otrava răscolește adânc în tenebrele sufletului Rucsandrei scoțând la lumină dramele și traumele unei copilării marcate de dominare și abandon.
Ca într-un proces de purificare interioară, Rucsandra își confruntă propriile convingeri de adult cu temerile și anxietățile din copilărie, regăsind adevărul propriei ființe dincolo de convențiile sociale impuse de o mamă prea autoritară („nu vorbi tare că ne aud vecinii”, „nu te certa cu alții”, „nu face scandal”) și de dezamăgirile provocate de un tată demisionar din rolul de părinte. Se auto-descoperă, după ani, la maturitate, ca fiind „bagajul” purtat în spate de o mamă nefericită, veșnic la pândă, în așteptarea unui soț alcoolic și abrutizat, prezent doar în lumea lui.
Într-o logică de bun-simț, Rucsandra, fostul copil cu astfel de probleme, devine un adult disfuncțional, a cărui inadecvare se reflectă și în mariajul eșuat cu Seba, pe care îl vedem conturat doar din perspectiva Rucsandrei, a proiecțiilor ei asupra lui și a reflexelor acestei proiecții în mintea ei.
Toată această inadecvare, pe care Rucsandra ajunge să și-o asume deschis („Could you step away, I’m a vicious girl îmi trece prin cap versul ăla de la Guano Apes”) o ajută să recunoască faptul că nu poate și nici nu (mai) vrea a mulțumi pe toată lumea, nici măcar pe propria mamă sau pe directoarea școlii unde predă. Ajunsă la capătul acestui drum al maturizării, Rucsandra devine ea însăși mai autentică: poate face pace cu trecutul ei, acceptându-și tatăl, dar în acelaşi timp își poate sfida mama:
„- Te-ai folosit de mine, mamă. Asta ai făcut. Fricile tale, bucuriile tale, nevoile tale, toate le-ai pus pe mine. Am fost soldatul tău.”
Dar cel mai inedit efect al acestei maturizări este seninătatea cu care Rucsandra ajunge să accepte inevitabilul despărțirii de Seba, desprinderea de acesta și de iluzia acelui „până când moartea ne va despărți”, conștientă că regăsirea de sine și autenticitatea sunt cel mai de preț capital al unei ființe umane, inclusiv (sau, poate, mai ales) în aceste vremuri.
„Dar uite că la noi e altfel. Noi ne descurcăm binișor. Ba chiar mă ridic și eu și dansez. E un dans cu mișcări fragmentate, voit caraghioase, doar că atunci când Seba se apropie și mă îmbrățișează amuzat, realizez brusc că asta a fost tot. Doar 6 ani de la „până când moartea ne va despărți”. Și, cu gândul ăsta țepos ca un ghem de ace, mă desprind și încep să mă mișc lent. Tot mai lent.”
Maria Orban, „Oameni mari”, Editura Nemira, anul publicării: 2020, nr. pagini: 160
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu