Dacă deja te întrebi care e aceea, e vorba de Anne Sexton. Iar titlul este o traducere aproximativă a unei afirmaţii făcută de un critic în 1982 despre poezia acesteia (de fapt, prelua opinia altora, pentru a-i combate), iar continuarea, tot într-o traducere aproximativă, este următoarea: „criticii se înghesuie în faţa plăcerii de a o trece la N de la Narcisism.” Având în vedere perioada când se discuta despre narcisismul poeziei lui Sexton, azi narcisismul (aproape că) nu mai e un afront la pudoarea publică.
Ceea ce vreau să remarc este faptul că abia anul trecut au apărut în română poemele lui Anne Sexton, cu volumul Poeme alese[1]. Nu este o antologie completă, fiind traduse de Cătălina Matei şi Diana Geacăr doar câteva poeme din fiecare volum publicat (antum sau postum). Interesant (sau deconcertant?) este faptul că volumul începe cu poemele publicate postum, inversând astfel evoluţia poetică a lui Anne Sexton, ca-n cazul lui Benjamin Button, de la mai multă stăpânire a mijloacelor tehnice şi manierizare (poate?) spre a învăţa cum se procedează şi păstrarea unui grad mai mare de autenticitate. Dacă această inversare este benefică receptării poetei sau nu, este discutabil, la fel ca şi selecţia poemelor traduse.
De ce este considerată Anne Sexton o poetă narcisistă de o parte a criticilor? Din toată generaţia de poeţi confesivi care s-au afirmat din anii 1950 până în anii 1970, cei mai cunoscuţi (în România, cel puţin) fiind Robert Lowell, John Berryman, Sylvia Plath şi Anne Sexton, cea din urmă a fost cea care s-a ferit cel mai puţin să pună un paravan între ea, Anne Sexton cea empirică, şi ea, Anne Sexton cea care scrie despre sine[2]. Pe de altă parte, aceasta este o premisă falsă în ceea ce priveşte poezia confesivă. Însăşi Anne Sexton spune într-un interviu filmat, despre poemul „Unknown Girl in the Maternity Ward”/ „Fată necunoscută pe secţia maternitate” (poem netradus în antologie, din păcate), că poemul este o proiecţie, sub formă confesivă, despre o mamă care îşi abandonează copilul într-o maternitate.
Paradoxul poeziei confesive stă fix în faptul că, datorită temelor şi tehnicilor folosite, lectorul citeşte poemul/ poemele ca un soi de roman realist (referentul e mereu realitatea, crearea iluziei că seamănă până la confuzie cu realitatea), lectura aceasta fiind declanşată de markerii din text. Astfel, de multe ori, poetul/ poeta se poate folosi de experienţa proprie fără a fi nevoie să recunoască acest lucru. Valoarea unui astfel de poem nu stă în gradul de autenticitate, cât în felul în care prelucrează o experienţă personală, proprie sau a altcuiva. De exemplu, în poemul „The Double Image”/ „Dublura”, apar trei femei diferite: fata, mama şi bunica (mama mamei), toate trei ipostaziate diferit şi cu diverse relaţii între ele. Liantul lor este eul poetic (şi n-o să spun că e vorba de Anne Sexton, numai de dragul discuţiei), mama fiind cea care, de fapt, a trecut prin ambele stadii: fiică şi mamă, reflectând indirect asupra acestor roluri. Poemul este gândit ca o oglindă atât a eului poetic („Mi-au agăţat portretul în lumina/ rece din partea nordică, potrivită cu faţa mea,/ ca să mă ţină sănătoasă”), cât şi a trei generaţii diferite de femei, fiecare cu setul său de experienţe, roluri, aşteptări, care uneori se înfruntă sau chiar confundă („Când pe mare era furtună/ s-a dus şi ea/ să-şi facă portretul./ O peşteră de-oglindă/ aşezată pe partea sudică/ – acelaşi zâmbet, aceeaşi figură./ Iar tu semănai cu mine. Deşi ţi-era necunoscut/ chipul meu, mi-l purtai. Erai a mea,/ până la urmă.”).
Deşi este foarte prezent eul poetic în acest poem prin experienţe, roluri (fiică, mamă, scriitoare, persoană cu probleme psihice, femeie), acţiuni (externe, observate, nu neapărat întreprinse de eu), imagini, el este confruntat cu celelalte două persoane importante din viaţa sa, care mută focalizarea. Aşa cum observa Jo Gill, făcând referire la teoria lui Freud despre narcisism, eul poetic din poemele lui Anne Sexton are nevoie să fie pus în dialog cu altceva/ altcineva, chiar şi indirect, pentru a se putea înscena pe sine; el nu poate exista în vidul propriului narcisism, pentru că are nevoie de oglinzi externe pentru a se alimenta. Eul trebuie să renunţe puţin la propriul narcisism pentru a putea lăsa loc observării şi primirii narcisismului altcuiva: „o femeie şi copia ei, uitându-se/ una la cealaltă, de parcă ar fi/ încremenite în timp – două femei stând/ pe scaune stacojii. Când ai sărutat-o,/ bunica ta a izbucnit în lacrimi.”; „aveam nevoie de o altă/ viaţă, de un alt chip, ca să-mi amintesc./ Şi asta-i vina mea cea mai mare, iar tu nu poţi să mă/ vindeci/ nici măcar să mă alini: te-am făcut ca să mă găsesc.” Deşi morbul naraţiunii extinse care uneori dă în explicaţie (sau justificare) planează în acest poem (dar nu numai), ultima secvenţă citată tot este puternică pentru raportul existent între eul poetic şi fiica sa, Joyce.
Dar dacă nu am discuta narcisismul persoanei, adică al poetei Anne Sexton, ci narcisismul textului, al naraţiunii, preluând teoria Lindei Hutcheon despre narcisismul naraţiunii postmoderne? Într-adevăr, ea aplică teoria aceasta prozei, dar poate funcţiona şi pentru poezia narativ-confesivă. Astfel, eul poetic sextonian nu reflectă neapărat asupra persoanei Anne Sexton, în carne şi oase, ci asupra naraţiunii pe care eul lui Anne Sexton şi-o spune despre sine. Poemul devine un meta-poem, o meta-naraţiune, un meta-eu. Poemele nu sunt suprasaturate în eu din prea multă iubire de sine, cât din ură de sine, inadecvare, ceea ce e tot un semn de narcisism, dar când vorbim de un eu disfuncţional, distorsionat, contează cu atât mai mult acest aspect. Până la urmă, putem vorbi de un soi de anchetă pe care eul şi-o face lui însuşi sub toate aspectele, rescriind astfel, fie şi puţin, naraţiunea despre sine, care e mereu provizorie şi fragmentară din cauza revizuirii obsesiv-compulsive.
În fond, îţi trebuie curaj să faci asta în văzul lumii, cu poalele fustei/ rochiei în cap, ca poeta indecentă ce eşti, pentru că altfel nu poţi fi[3]. Dar trebuie şi măsură, mai ales în citirea poemelor lui Anne Sexton, altfel vei fi absorbit în acel univers poetic.
Riscul
Când o fiică încearcă să se sinucidă
şi hornul se prăbuşeşte ca un beţiv
şi câinele îşi roade coada
şi bucătăria îşi aruncă-n aer ceainicul lucios
şi aspiratorul îşi înghite sacul
şi toaleta se spală în lacrimi
şi cântarul de baie cântăreşte fantoma
bunicii şi ferestrele,
acele bucăţi de cer, pornesc spre larg ca bărcile
şi iarba se rostogoleşte pe alee
şi mama zace în patul ei de căsătorie
şi îşi mănâncă inima ca pe două ouă.
Traducere de Cătălina Matei
[1] De adăugat aici că, în Poesis International, anul IX, nr. 2 (24), 2019, Claudiu Komartin observa că în antologia de Poezie americană modernă a lui Mircea Ivănescu (1986), doar un singur poem de-al lui Anne Sexton apare tradus şi, având în vedere contextul României de atunci, nu e greu de ghicit de ce.
[2] Acest lucru se poate datora şi faptului că nu asimilase, la fel ca ceilalţi, toată tradiţia poetică de dinaintea ei. Astfel, ea nu participă atât de activ ca ceilalţi poeţi amintiţi la reluarea şi îmbogăţirea tradiţiei poetice.
[3] Mi se pare că am semănat periculos de mult cu Angela Marinescu prin ultima frază. Sper că e doar o impresie.

Anne Sexton, Poeme alese, traducere de Diana Geacăr şi Cătălina Matei, Tracus Arte, Bucureşti, 2019, nr. pagini: 166
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Les Anderson pe Unsplash
scrie un comentariu